Just another ”2011’s portrait”

La momentul la care încep să scriu articolul ăsta mai sunt câteva minute până pe 31, dar când îl voi termina probabil vom fi deja în ultima zi din 2011. Nu plănuiam să fac un bilanț al anului ăstuia (mai ales că numai ce mi-am făcut un car de nervi cu o balanță de verificare la contabilitate 😆 ), dar văzând pe o mulțime de bloguri chestia asta, m-am gândit că nu mi-ar strica nici mie câteva rânduri așternute așa, de final.

Cum a fost 2011 pentru mine? Plin. Da, ăsta e cuvântul. Și dacă ar fi să-l definesc printr-un substantiv, ăla ar fi ”schimbare”. Din atâtea puncte de vedere, că nici n-aș ști cu care să-ncep. Am terminat liceul, am dat bacul, am intrat la facultate, m-am mutat la București. Și astea ultimele două au adus cu ele alte schimbări. Până acum, în bine, om vedea ce-o fi în 2012 🙂
În 2011 am început să scriu pe blogul ăsta, am început să citesc bloguri interesante, am citit câteva cărți super bune (mult mai puține decât mi-aș fi dorit) și am citit o carte integral în spaniolă :). Am ”făcut curat” în relațiile mele cu oamenii, m-am îndepărtat de unii și m-am apropiat de alții. Am schimbat mai multe paturi și m-am obișnuit să numesc ”acasă” două locuri. Am învățat că poți mult mai multe decât crezi și că mai reziști mult timp după de ai spus ”Nu mai rezist!”.
Am râs mult și am tras câteva ture sănătoase de plâns. Mi-au prins bine toate.

Nu mi-am făcut o listă cu marcatori cuprinzând lucruri de făcut în 2012, dar am câteva idei în cap. E normal să avem planuri și cred că toți avem, chiar și atunci când spunem că nu avem niciun plan. Sper doar să fie un an măcar la fel de bun ca 2011. Și să fiu sănătoasă. Eu, toți oamenii dragi mie and the rest of the world 🙂 Și să slăbesc vreo câteva kile. Și să zâmbesc și să râd mult. Și să am toți oamenii la care țin cât mai aproape. Punct.

Gata. Aveți grijă cât mâncați/beți la Revelion, să vă distrați/odihniți – în funcție de cum ați ales să-l petreceți. Și de la mine, cu dedicație, pentru toată lumea, fulgi de nea fără număr pentru noaptea dintre ani 😀

Goodbye, 2011! It was a real pleasure to meet you (seriously!).

S-a terminat, s-a terminat

Acum niște ani (să tot fie vreo 3) abia aflam cu ce se mănâncă un blog, ce implică, aveam și eu unul făcut pe altă platformă,  mai scriam din când în când, dar nimic special. Platforma respectivă a fost abandonată acum aproape un an pentru WordPress și de atunci, here I am! 🙂

Ei bine, tot acum vreo 3 ani, aveam un blog pe care îl citeam cu foarte mare plăcere. Era un blog popular atunci și , după mine, chiar merita să fie pentru că proprietara lui era o tipă inteligentă și cu talent, avea un stil aparte, care pe mine mă făcea să-i savurez toate articolele. Știu că obișnuia să publice în fiecare zi pe la 10-11 dimineața, probabil când își bea cafeaua la job, iar eu când ajungeam acasă de la liceu, pe la ora 14, abia așteptam să văd ce a mai scris.  Despre ce blog vorbesc? Despre blogul Simonei, pe numele ei de scenă  Zappy 🙂 Cine îl citea sau măcar îl știe – mânuța sus! 😀

Și cum citeam eu cu drag și spor pățaniile lui Zappy, la un moment dat, acum aproape doi ani, ea ne-a scris un articol cu un titlu sugestiv: ”The end”, în care ne-a anunțat că nu o să mai scrie pe blog, cel puțin pentru o perioadă. Sigur, noi am tot sperat că o să revină, după vreo șase luni unii din comentatorii ei deja îi spuneau că e timpul să se întoarcă, dar probabil că ei îi era (și încă e) foarte bine fără blog, pentru că nu s-a mai apucat din nou de scris. Ok, trăiam foarte bine cu gândul ăsta, deși, repet, îmi plăcea mult de tot cum scria. Uneori, când aveam timp și chef, intram pe blog, pentru că nu-l ștersese, citeam câteva articole, îmi mai puneam un zâmbet-două pe față și plecam. Nu e ca și cum nu există destule bloguri care îmi plac și care m-ar fi făcut să zâmbesc, dar na, te pui cu nostalgia? Eu voiam să o citesc pe Zappy și punct.

Dar ce credeți că s-a întâmplat azi? Aveam chef de Zappy și scriu eu în bara de adrese zappy punct ro și aștept. Și aștept nițel, mă gândeam că e ceva la conexiune de nu se încarcă, dar pe urmă îmi apare un mesaj: Hopa! Google Chrome nu a putut găsi zappy.ro. ”Mă, mă lași?” zic. Where’s Zappy, no more Zappy? Degeaba am mai încercat o dată, degeaba am dat căutare pe Google, Simona a șters blogul și pace bună. M-am întristat așa un pic și mă-ntreb, de ce acum? Poate că până acum l-a păstrat fiindcă s-a gândit că va reveni cândva, iar acum e ferm convinsă că nu o va mai face și atunci de ce să-l mai lase acolo? Sau poate pur și simplu i-a expirat domeniul și nu l-a mai reînnoit (sau cum se cheamă)? Sigur, asta înseamnă tot că știe că nu-i mai trebuie, deci nu mai revine.

Nu mai contează, ideea e că nu mai am unde să citesc articolele care mă destindeau acum ceva timp și din cauză de nostalgie și pentru că sunt sensibilă zilele astea, am vrut să povestesc despre asta. Deci, cine o știe pe Zappy, dați un semn: vă plăcea?  Mai știți și alte bloguri pe care proprietarii nu mai scriu, dar care sunt încă acolo? Share with me, please 😀 

Voluntari, voluntari, dar până când?

Ho, ho, ho! Bine v-am regăsit! Cum a fost de Crăciun? Sper că nu aveți probleme digestive și că mai aveți chef și de distracția/odihna de Revelion 🙂

O să ies un pic din spiritul sărbătorilor, pentru că de mai bine de o săptămână vreau să scriu un articol despre o fostă VIPeriță care își dezvoltă propria afacere la momentul actual. Claudia (despre a cărei afacere puteți citi aici) și-a petrecut anii de facultate ca voluntar în VIP, a învățat ce înseamnă un proiect, o afacere, a fost manager de proiect, a avut responsabilități și și-a format niște deprinderi. Nu le știe pe toate, dar a pus bazele propriului său business, organizează evenimente pentru copii.
”Așa, și ce-i cu asta?” mă întrebați. Păi nu, nu e nimic prea special, e foarte bine că  are idei și le pune în practică și aplică tot ce a învățat în anii de voluntariat. Doar că se pare că unii oameni ori nu știu să citească articole și dacă văd cuvântul ”voluntariat” le rămâne imprimat pe retină, ori nu înțeleg ce înseamnă ”afacere”, ”antreprenoriat”, ”business” și dau dovadă de exces de zel în ceea ce privește actele de voluntariat/caritate.
Altfel nu știu de ce articolul respectiv ar fi putut să primească un comentariu de genul ăstuia:

Domnișoara/doamna respectivă nu a înțeles că fata asta vrea să facă bani din afacerea asta? Nu mai face voluntariat, aici investește banii ei și urmărește profit. Că ăsta e scopul când faci afaceri. Da, e frumos să faci mulți copii fericiți, dar asta rămâne în slujba asociațiilor umanitare sau mai știu eu ce alte organizații, e fără logică să-i ceri unui om care caută un mod de a-și câștiga existența să pună un preț de intrare simbolic.
Da, e păcat că mulți copii nu pot beneficia de astfel de evenimente, dar e la fel de trist și că nu toți copiii sunt hrăniți corespunzător, nu toți beneficiază de educație formală corespunzătoare, nu toți primesc aceleași jucării, cărți, vacanțe. Pentru că așa e viața, nu e dreaptă. Dar fata asta nu se gândește la cei 90% din copii care nu pot participa la evenimentele ei, ci la cei 10% ai căror părinți au bani să o plătească. Și asta nu din egoism și lipsă de considerație, ci din pragmatism și pentru că-i place să aibă ce să pună pe ea, ce să mănânce, unde să locuiască, chestii de astea 🙂

Serios, unii chiar nu-nțeleg ce înseamnă afacere? Conform DEX online:

AFÁCERE, afaceri, s. f. 1. Activitate legală din domeniul agricol, industrial, comerț, financiar etc. desfășurată în scopul obținerii de profit. 2. (Fam.) Întreprindere cu rezultat favorabil. 3. Acțiune (importantă), îndeletnicire, ocupație. ◊ Afaceri interne (sau externe) = treburi obștești privind problemele interne (sau externe) ale unei țări. – A³ + facere (după fr.  affaire).

Gata, mi-am spus oful 😀

Cheers!

Cado

Înainte să plec de tot, vă las o chestie amuzantă pe care am descoperit-o azi pe acest blog frumos și care sper să pună zâmbete și pe buzele voastre 😀

Un tanar vroia sa-i cumpere iubitei sale un dar de Craciun, si nu prea stia ce pentru ca erau de putina vreme impreuna. Dupa ce s-a gandit cu grija, a ales sa ia o pereche de manusi ca fiind cadoul cel mai potrivit: romantic, dar nu prea personal. Insotit de sora mai mica a iubitei, s-a dus la magazin si a cumparat o pereche de manusi albe. Sora si-a cumparat o pereche de chiloti. In timp ce-i impacheta, vanzatoarea a incurcat pachetele, asa ca sora a luat manusile iar tanarul a luat chilotii.

Fara sa verifice continutul, el a expediat pachetul iubitei sale impreuna cu urmatorul mesaj:

“Am ales acest dar pentru ca in timp ce ne plimbam seara prin parc am obsevat ca nu obisnuiesti sa porti asa ceva. Daca n-ar fi fost sora ta as fi ales modelul mai lung, cu nasturi, dar ea poarta modelul scurt, care se da jos mai usor. Chiar daca culoarea e mai pastel, nu se murdaresc usor. Vanzatoarea mi-a aratat ca si ea poarta aceeasi culoare si chiar dupa o purtare de trei saptamani aratau inca bine. Am pus-o sa incerce perechea pe care am cumparat-o pentru tine si ii venea minunat.
As vrea sa fiu langa tine sa te ajut prima oara cu imbracarea lor; sunt gelos ca alti barbati vor atinge matasea lor delicata inainte de a te vedea din nou. Dupa ce te dezbraci, aminteste-ti sa sufli inauntru putin pentru ca altfel va ramane umezeala ce se formeaza in timpul purtarii.
Ah, de cate ori ii voi saruta in anul care vine!
Sper ca miercuri seara, in ajun de Craciun, cand ne vom intalni ii vei purta numai pentru mine.

Cu toata dragostea.

P.S. Am auzit ca ultima moda e sa nu se traga chiar pana sus, ca sa se vada putin blanita.”

Hope you had fun! 😆

Merry Christmas, everyone!

De Crăciun

Uite-ne aici. Încă un Ajun de Crăciun. Nici nu știu când a trecut anul ăsta, chiar mă gândeam aseară că anul trecut pe vremea asta aveam un stres constant și așteptam vara, să scap de BAC și să pot striga ”Libertate, frate, sigur facultate…!”. Și a venit și vara, a trecut, a început și facultatea și am ajuns să aștept prima sesiune. Aia pe care toată lumea o îmbracă în Omul Negru, mai ceva ca pe BAC. Dar până atunci, mă bucur de vacanță, de atmosfera de Crăciun, de acasă.
Sincer, nu mai aveam răbdare să ajung acasă. Am hotărât că o să plec miercuri din București orice ar fi. Am renunțat la un curs, mi-am făcut bagajul în două sau trei reprize, am renunțat la un pulover albastru pe care nu am mai avut când să-l cumpăr (și la care probabil o să mă tot gândesc până în ianuarie când o să merg să-l cumpăr și nu o să-l mai aibă, yay!) și seara la 8 eram acasă la mine. Acasă e bine, e cald (un fel de cald special, nu de ăla de la centrală/sobă), e liniște și acasă sunt mare parte din oamenii importanți pentru mine.
Mi-e și jenă așa un pic să spun cât am dormit de când am venit acasă. Am recuperat fiecare minut nedormit din toamna asta. Am dormit 11 ore în prima noapte și vreo 9 în a doua, mult, dar așa bine. Uitasem cât de bine e să dormi fără nicio grijă. Nu am simțit niciodată cât de dor mi-a fost de acasă ca în zilele astea. Mi-am dat seama că mi-a lipsit fiecare colțișor, nu-mi găsesc și nici nu vreau să-mi găsesc cuvintele ca să exprim ce simt.
Probabil că ați observat de câte ori am folosit cuvântul ”acasă”, scuze dacă deranjează auzul. La mine Moșul a venit deja, nici nu știu dacă mi-aș mai dori ceva de Crăciun, pentru că mi-a adus o groază de chestii pe parcursul anului și cred că e cazul să-l las să treacă și pe la alți copii (mai) cuminți 🙂

Nu vreau să recitesc textul ăsta ca să-l corectez, fiindcă sunt convinsă că l-am scris aiurea, cu fraze de clasa a II-a, probabil cu niște minunate cacofonii sau cu exprimări ciudate sau puerile. Dar nu modific nimic, așa mi-au venit cuvintele, așa le-am scris, așa vor rămâne.

Nu știu ce faceți voi de Crăciun, dar eu fac ce fac de 19 ani, merg la țară și mă deconectez pentru câteva zile de grijile cotidiene, ca să mă întorc cu forțe proaspete pentru restul vacanței. Indiferent ce faceți, sper să aveți sărbători minunate, exact cum vi le doriți, alături de oamenii cei mai dragi vouă.

Ne citim zilele următoare! Crăciun fericit!

Ce contează cum se cheamă?

Nu, n-am găsit foaia cu subiectele pentru blog, deși am idee cam care ar fi și o s-o caut cât de curând. Memoria mea încă mă iubește și pentru că am fost cuminte s-a gândit că merit să fiu cadorisită cu unul din subiecte. I-am și promis colegei mele de cameră că o să fie vedetă la un moment dat și pentru că-mi merge netul, o să-și facă debutul în absență pe blog.

Ok, colega asta a mea e simpatică. Și se uită la filme. Când nu e la școală, nu-nvață, nu face ordine și nu face baie (astea ultimele în toiul nopții), ea se uită la filme. Nu prea ne uităm la filme împreună pentru că nu ne prea coordonăm programul, plus că ea se uită la filme pe bucăți, poate să vadă un film în câteva zile, ori pentru mine asta ar însemna să mor încet. Ori văd un film, ori nu-l mai văd. Eu pot să mănânc o ciocolată timp de o săptămână, câteva pătrățele pe zi, dar să văd un film cu porția? No. Thanks, but no! Așadar, nu prea pot să comentez cu ea filmele pe care le vede. Unu, pentru că eu sunt deficitară la capitolul filme, doi – pentru că nu ne coordonăm și trei, pentru că ea…nu prea știe cum se numesc filmele la care se uită. 
E, ce părere aveți de asta? Eram io într-o zi concentrată pe o integrală euleriană, pentru că dădeam nesimțitul ăla de test la mate de care ziceam. By the way, am zis că am luat 8? (*me dancing and jumping around, singing we are the champions, my frieeeend, yay!*). Și concentrată cum eram, îmi obosise neuronul și zic să iau o păuzică și să fac niște networking cu Oana (yep, that’s her name) și zic cu vocea suavă-mi ”La ce film te uiți?”. Am privit-o numai un pic și pentru că ea nu făcea eye-contact cu mine, find prinsă în replicile urletele ălora din film, mi-am cufundat ochii în monitor, rezolvând un Spider Solitaire (am zis că n-am avut net?!). Pe deasupra ochelarilor însă o observ pe Oana oprindu-se un pic din ronțăit și îmi dau seama că-și pune un zâmbet pe buze, zâmbet care urma să se transforme în râs când a început să umble printre ferestre, căutând numele filmului. Zic ”Seriously? Nu știi la ce film te uiți?!!” Sigur că am început să râdem amândouă, dar nu știu dacă râdeam din aceleași motive. Eu râdeam pentru că așa mi se pare mie amuzant să te uiți la un film pe care ți-l alegi ( deci nu ai făcut zapping și rula pe nu-știu-ce-post-TV un nu-știu-ce-film și ți s-a părut drăguț) și să nu știi cum se cheamă. Ea cred că râdea fiindcă i se părea amuzant că mie mi se pare amuzant acest aspect. Cică n-are așa mare importanță numele. Cum nu?!
Păi prima dată când vorbești despre un film, zici ”Ai văzut filmul X?” și abia apoi spui, dacă interlocutorul nu-și mai amintește numele, că era cu un băiat și o fată, el era cu bani și fițe, ea era bolnavă și nu era populară și el o disprețuia și pe urmă se îndrăgostesc și ajung să fie în două locuri în același timp și se căsătoresc și se termină trist. (Hai să vă văd, despre ce film e vorba?!)
Prima dată nu zici ”Ai văzut filmul ăla cu un băiat ai cărui părinți erau muzicieni, dar el a crescut la orfelinat și e super șmecher, compune muzică și i se dă o chitară care costă 4000 de dolari?”, ci zici ”Ai văzut August Rush?”.

Na, că am făcut teoria chibritului. The point is: mie îmi place să știu numele filmelor la care mă uit, nu e logic? O să încerc să o comving pe Oana să fie atentă de acum încolo. Uite așa, că nu se mai poate. Nu pot să-i cer niciodată recomandări de filme, dac-ar fi să fie, că în loc de nume, îmi zice o poliloghie cu tot ce-a reținut ea din el. Not good!

P.S. Yay, încă e net! 😀

Dacă e gratis…

Vreau ca să vă spui că nu am uitat de blog, am avut și inspirație, mi-am notat idei, am avut și timp să scriu (adică nu e ca și cum n-aveam ce face cu timpul, dar îmi făceam loc în program și pentru asta), dar n-am avut net. Timp de o săptămână am fost în sevraj, iar azi, când deja era din ce în ce mai puțin dureros, am primit din nou verde la navigat. Ce ironie, nu? Bine, încă nu merge perfect, dar măcar pot să-mi citesc cele multe mailuri,  mai dau și eu nas în nas cu un om pe Facebook, mai citesc un rând, două pe un bloguleț, mai ascult o muzică pe iutub, mai arunc un ochi pe ziare (alea de specialitate, nu Cancan și Click, da? hai, ziceți că nu v-am impresionat!). De-astea, ce face lumea pe internet.
Acum, dacă vă gândiți că n-am avut net fiindcă nu l-am plătit…aveți dreptate! N-am plătit netul niciodată de când sunt la cămin, din simplul motiv că așa e el gratis. Dar asta le dă lor dreptul să mi-l oprească o săptămână? Ete așa, că știu că e perioada cu teste și mai bine să-nvățăm decât să pierdem vremea pe 9gag?  Păi excusez-moi, dar ori sunteți domni, ori nu mai sunteți. Ori ne dați net gratis, ori nu ne mai mințiți!
Ce e și mai șmecher e că am un laptop super deștept. Să vedeți. El are o putere de a anticipa uluitoare. Cu două sau trei zile înainte să se oprească netul la toată lumea, el a refuzat să se mai conecteze. L-am rugat cu cerul și pământul (nu glumesc, când îl porneam dimineața chiar făceam rugăciuni), l-am înjurat, l-am restartat de nșpe ori și am scos și am băgat firul ăla de am zis că îl tocesc. Am încercat cu firul colegei mele, am dat ”Diagnose” în Local Area Network, m-am uitat chiorâș la probleme găsite și nereparate și mă închinam cu ambele mâini când la aceeași masă cu mine colega mea se uita la filme online . Deci filme, da? Nu un amărât de Google și așa mai departe.

A fost o perioadă tulbure în viața mea și mă bucur că s-a încheiat (sper!). Vă spun sincer că nu știu unde am pus lista cu subiectele care mi-au venit în cap, de obicei le scriu într-un document, dar am fost așa deprimată că nu mai aveam chef să deschid calculatorul și le-am notat pe unde am apucat, iar la câte foi rătăcite am în camera asta, o să-mi ia ceva să le găsesc. Serios, dacă simțiți că ați pierdut vreo foaie cu ceva, orice, puteți să-mi spuneți și fac o sesiune de căutare. Aveți toate șansele să fie la mine. E ceva peste puterea mea de înțelegere, azi le strâng și le arunc, mâine tot multe-s. Nu știu cât mai rezist așa.

Ah, ce bine m-am simțit scriind pe blog. Mă simt împlinită 😛
Aaaa, am mâncat niște mandarine zilele astea și ce credeți: una avea 29 de sâmburi, iar alta UN sâmbure! Ce naiba?! Nu râdeți că am numărat sâmburii, voi chiar nu înțelegeți că n-am avut net atâtea zile? 😆

Dacă nu mai revin înseamnă că iar își bate ASEul joc de noi, ok? Pusi.

Papuci…?

De curând, citeam un articol la Ana Q. despre o conferință cam dubioasă la care a participat mai demult și m-am amuzat teribil. Faza foarte haioasă e că a fost rugată să-și lase grijile la ușă. A aflat destul de repede că tanti respectivă se referea la cizmele ei!

Serios? Nu m-aș fi gândit niciodată că și asta poate fi o denumire pentru încălțăminte. Adică, de unde și până unde griji? Bine, e drept că uneori o pereche de încălțăminte poate să se joace cu nervii tăi și să te facă să iei decizii care dor (să vă spun cum mi-am vopsit negri bocancii mei bej pentru că niște oameni fără suflet mi-au vărsat vin pe ei și arătau ca naiba?! 😦 ), dar totuși: să le spui ”griji”? Cam care ar fi motivul? E ceva metaforic cred, poate că dacă ești murdar pe încălțări nu te poți concentra, nu poți medita și nu poți să fii zen, mă gândesc.

Că am lămurit-o cu grijile, voi știți ce-s ăia ”papuci”? Pentru mine, papuci sunt ăștia și orice seamănă cu ei. Și când zic seamănă, nu mă refer că se poartă în picioare, ok?

Există însă oameni (nu puțini), pentru care papucii sunt orice fel de încălțăminte. Că-s sandale, pantofi, ghete, cizme, toate încălțările sunt papuci și mereu sunt un pic debusolată și-mi iau 10 secunde de gândire când cineva zice ”papuci”, ca să meditez la ce se referă.
Am observat că mai multe persoane din Moldova folosesc termenul ăsta, deci mă gândesc că e o chestie regională, dar nu bag mâna în foc. Voi vă folosiți de cuvântul ăsta pentru a descrie orice încălțăminte? Sau știți oameni care o fac? Sau știți voi alți termeni?

Cu întârziere

Știu că am spus că nu vorbim despre 1 Decembrie, dar colega mea de cameră mi-a povestit o chestie amuzantă pe care m-am gândit să o împart cu voi. Bine, nu mi-a spus-o acum, dar v-am zis că-s bizi și plus că netul gratis din cămin a obosit un pic zilele astea.

Bun. Se face că pe 1 Decembrie a fost paradă și s-a dus și ea dacă tot a rămas în București, ca tot omul, să vadă tancurile și astea. Acolo, un tătic ținea în spate o fetiță ca să vadă manifestațiile. Și la un moment dat, după ce a amenințat-o că o dă jos dacă îi mai dă cu păpușa în capul cu început de chelie, a întrebat-o ce anume vede ea acolo. Și după ce a aflat că vede ”România! La mulți ani, România!”, vine întrebarea capcană a gagicii: ”Tati, dar de ce nu ne împușcă?!”
Eu nu știu ce răspuns mi-ar fi venit în cap, dar tatăl ei a fost epic:  ”Pentru că mai așteaptă să-i votăm și data viitoare!” 😆

Eh, adevărat? 😆

P.S. Politica nu e o chestie obișnuită a blogului și nici nu va fi, dar mi s-a părut simpatică faza 😛

Explicație

Bună seara/dimineața!

Pe blog nu s-a scris zilele astea pe motiv de test la mate. Primul test din facultate și va fi cam trist, de aia am deschis foaia cu Add New Post zilele astea și pe urmă am închis-o cu mustrări de conșiință.
Numai un pic, că mâine seară am scăpat de el și vă povestesc niște chestii, da?

Bine, pa!