Cu ce drept?

Am avut o săptămână nebună şi fac cinste cu un ceai/o cafea/o bere virtual(ă) dacă nu adorm mâine la ore. Dar nu mă plâng, pentru că viaţa mea este SUPERBĂ în comparaţie cu a altora şi o să fiu veşnic recunoscătoare că m-am născut în România. Da, da, aţi auzit citit bine, mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut aici. Motivele-s  multiple, deşi la o primă vedere am spune că nu-i deloc aşa, dar mă explic imediat.

Le rog pe toate domnişoarele/doamnele să facă un exerciţiu de imaginaţie şi să-şi închipuie viaţa lor în ţări mult mai înapoiate şi cu populaţie preponderent musulmană. Să-şi închipuie ce înseamă să fii femeie într-o lume care nu doar că le aparţine bărbaţilor, dar în care tu, ca femeie, nu eşti deseori nimic mai mult decât un obiect. Nu contează prea mult ce simţi tu, pentru că tu oricum nu ai dreptul să ai păreri, iar principala ta obligaţie este să faci copii. Pentru binele tău, îţi sugerăm să faci băieţi şi nu cumva să te informezi şi să afli că bărbatul e de fapt responsabil de sexul copilului şi cu atât mai puţin să-i aduci şi lui la cunoştinţă lucrul ăsta. Dacă eşti măritată cu unul cu bani, ai noroc: nu trebuie să munceşti, îţi poţi petrece timpul în ignoranţă, iar atunci când vine vremea, poţi avea grijă de copii. În rest, te pregăteşti pentru că vine bărbatul obosit şi nervos şi are chef să-i dansezi. Dacă nu te-ai născut sub o stea norocoasă, viaţa e şi mai “roz”, dar nu mai detaliez. Toată lumea are idee despre cum merg lucrurile în lumea asta.

Am simţit nevoia să scriu despre subiectul ăsta pentru că am citit un articol care mi-a dat fiori. O adolescentă din Bangladesh a fost biciuită până la moarte pentru că…a fost violată! Fata asta de 14 ani a fost violată de vărul ei de 42,  iar apoi a fost acuzată de adulter şi condamnată la 101 lovituri de bici. Nu a rezistat decât primelor 70, a căzut din picioare şi a murit la spital. Mai mult, raportul iniţial al autopsiei concluziona că s-a sinucis şi nu că ar fi murit din cauza chinurilor la care a fost supusă. Până la urmă a ieşit totul la iveală, dar pe ea nu o mai aduce nimeni înapoi, iar povestea poate fi mâine a oricărei alte fete.

Vă întrebaţi dacă violatorul a păţit ceva? Acum înţeleg că e arestat, după descoperirea adevărului, dar iniţial el a fost condamnat la doar câteva lovituri de bici. Ei nu spun, dar sunt aproape convinsă că motivul este legat tot de poziţia femeii în societatea lor. Pentru că, din câte am mai auzit/citit, bărbaţii au mereu scuze când vine vorba de evenimente sexuale (şi nu numai). Dacă un bărbat face sex cu o femeie care nu e soţia lui, vina este a femeii. Nu contează că au făcut-o împreună. Explicaţia? Femeia l-a ademenit! Bărbatul? Păi bărbatul nu se poate abţine, ce să facă, săracul?

De discutat pe tema asta, am putea să o facem la infinit şi tot nu am putea să spunem tot ce e de spus, dar eu mă întreb: cu ce drept au omorât-o ei pe fata aia? Ce religie e aia care îţi dă dreptul să iei viaţa cuiva în numele dumnezeului pe care îl divinizează? Eu spun cu mâna pe inimă că nu cred că în Coran scrie aşa ceva, deci ajungem la civilizaţie. Într-o lume civilizată, în care apucăturile tribale nu-şi mai au locul, individul ăla ar fi considerat un dezaxat şi ar fi primit nişte ani de închisoare, iar fata aia ar fi avut parte de consiliere psihologică, să-şi poată reveni din şoc.

Aşa că nu vă închipuiţi cât sunt de recunoscătoare că m-am născut în România!

Puteţi citi articolul integral aici.

Sursa foto.

Sonor sau nu?

Se întâmplă lucruri serioase şi profunde în lume la ora actuală, ştiu. În Japonia e cum e, nici nu vreau să mă gândesc la oamenii ăia oropsiţi, norul radioactiv se plimbă ca la el acasă şi ne dă dureri de cap (mdah!), gaură în ozon este, euro şi dolarul scad, pare-se că ieşim din recesiune şi vine şi primăvara. Desigur, toată lumea este preocupată de problemele cele mai importante, divorţurile anului: Iri şi Moni, Oana şi Pepe. Cu cine rămâne Irina? Este Monica o mamă denaturată? Este Oana gravidă? I-au fost făcute vrăji lui Pepe? Mii de scuze că nu-mi pierd timpul cu asemenea subiecte, mi-am permis să-mi las mintea să zbooooare şi tot zburdând ea pe câmpii, în loc să fie pe prispa lui Moromete, mi s-a aprins un beculeţ, mi-a sunat un clopoţel, ding-ding!

Şi anume: unele cuvinte sunt atât de frumoase şi atât de sonore şi îţi gâdilă urechile în mod plăcut, dar altele sunt destul de urâţele – săracele – şi lipsite de sonoritate, încât dacă le rostesc de mai multe ori, am senzaţia că-mi sună aproape necunoscut şi ciudat. Altele sunt amuzante  şi haioase în ciudăţenia lor. Acum, oi fi eu un pic trilulilu, dar aşa mi se pare, ce să fac? Ca de exemplu:

Cârciumă, cazan, gheară, jgheab, maţe, cotoi, lături (ambele cuvinte: şi cu accentul pe “ă” şi pe “u”), namilă, ploscă, scarlatină, alifie, sordid, procrastinare, smoală, lactaţie, a jupui, osânză, şurub, bidinea, plod, a fâlfâi, târâtor, stropşit, traistă, leafă, găinaţ, opaiţ, chişcar, zloată, fleaşcă/fleşcăi cu familia lor, vâsc.

Astea sunt cele care mi-au venit în cap repede, dar sunt convinsă cu sunt multe astfel de cuvinte în dulcea noastră limbă, care sună haios, ciudat sau chiar urât. Sunt deschisă la sugestii că eu chiar am chef să mă amuz 😛

Sursa foto.

Film, teatru şi muzică

Unele weekenduri sunt superbe. Nu, toate weekendurile sunt, doar ca unele sunt atât de pline, încât nu ai timp să le descoperi…superbitatea. Aşa mi s-a întâmplat mie la sfârşitul ăsta de săptămână. Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns miliardul de lucruri pe care le am de făcut, acum sunt şi uşor jet-lagged din cauza trecerii la ora de vară. Nici măcar n-am închis lumina aseară la Ora Pământului şi cred că încep să mă simt vinovată, pentru că şi Târgoviştea a fost solidară, iar eu n-am ţinut cont de nevoile planetei. Mhm. Dar dacă ştie cineva cum se poate învăţa şi face proiecte seara pe întuneric, să-mi împărtăşească şi promit să-mi revizuiesc comportamentul.

Cum spuneam, toate sfârşiturile de săptămână sunt frumoase, iar cel în curs, pe lângă vremea frumoasă, a mai adus lucruri drăguţe cu el. Iată-le:

A trecut ceva timp de când nu m-am mai aşezat să văd un film, deşi am o listă lungă, aşa că vineri seara, la recomandarea unei prietene, m-am băgat frumos în pat şi la 23.10 am pornit televizorul pe TVR1, ca să mă uit la Tăcerea Mieilor (The Silence of the Lambs). Ştiam de existenţa filmului şi ştiam şi că e bine cotat, dar nu l-am văzut niciodată. Mi-a plăcut! Mi-a plăcut subiectul, mi-a plăcut jocul psihologic în care criminalul în serie Dr. Hannibal Lecter (sir Anthony Hopkins) a atras-o pe începătoarea FBI-istă Clarice Starling (Jodie Foster), m-au oripilat modurile în care el şi celălalt villainJame ‘Buffalo Bill’ Gumb (Ted Levine) – îşi lichidau victimele şi, desigur, m-am bucurat că săraca fată ţinută în pivniţă de Jame Gumb nu a mai murit.

La început nu mă aşteptam ca finalul să fie aşa, dar, deşi creepy, a fost realist şi probabil au vrut să sublinieze că nu le putem avea pe toate şi trebuie să dăm mereu ceva sau pe cineva în schimbul altui lucru sau altcuiva. Un fel de “quid pro quo”, principiu pe care s-a bazat întreaga colaborare dintre Hannibal Lecter şi Clarice. Nu vreau să fac o recenzie din paragrafele astea, vă spun doar că dacă l-aţi văzut, bine aţi făcut, iar dacă nu, merită să pierdeţi două ore din viaţă ca să vedeţi cum sunt păcăliţi cu eleganţă toţi FBI-iştii ăia de un singur om şi să învăţaţi şi voi că un criminal în serie nu îşi alege victimele decât din interiorul propriei rase. Good to know.

Nu ştiu dacă ştiaţi, dar azi este Ziua Mondială a Teatrului. Peste tot prin ţară sunt spectacole, minifestivaluri, evenimente pentru a celebra această zi, iar la Târgovişte, la Teatrul “Tony Bulandra”, se va juca un spectacol invitat, “Operele complete ale lui William Shakespeare pe scurt”. Din păcate, eu n-am cum să mai ajung, deşi aş fi vrut, dar tot nu o să las să treacă neobservată această sărbătoare. Noroc cu una din cele mai bune emisiuni de la TV, “România, te iubesc!”, care ne aduce azi un reportaj direct din culisele teatrului şi ne dă întâlnire cu nume şi figuri precum Victor Rebengiuc, Marcel Iureş, Mihai Fotino şi Andrei Şerban. O să-mi fac timp cu siguranţă!

Muzică, muzică, muzică. Eu nu ştiu cum aş rezista fără muzică, serios. Pe lângă muzica făcută de oameni avizaţi şi afirmaţi, eu mai urmăresc pe Youtube unii oameni cu voce, cu talent şi care nu au fost încă descoperiţi sau promovaţi. Tineri care fac cover-uri şi cântă şi la instrumente, tineri care mai şi compun, voci care îţi ridică părul pe mâini. Numai să căutăm, că sunt cu nemiluita. Printre altele, tot umblând eu din canal în canal (în special pe la Alyssa Bernal, acum descoperită şi de o casă de producţie), am dat de Aaron Robinson, un tip care face o muzică atât de drăguţă, că m-am îndrăgostit de câteva melodii. Vă las una, pe numele ei The Elephant, pe care am descoperit-o acum mai mult timp, am ascultat-o obsesiv o zi întreagă şi de atunci o ascult ori de câte ori îmi amintesc de ea. Astăzi mi-am amintit, deci poftiţi şi voi de ascultaţi şi să aveţi o duminică frumoasă. Eu mi-am luat zborul 🙂

Sursa foto.

Mă simt băgată în seamă

În lumea asta mare există multe, multe limbi, dar asta ştie toată lumea deja. Şi în aceste limbi există multe cuvinte intraductibile, cuvinte speciale, specifice unei anumite limbi sau chiar unui anumit dialect. Zice-se şi despre al nostru “dor” că e intraductibil, deşi unii îl contestă, dar azi mă ocup de străinezi, pentru că am dat de ceva tare interesant.

Am descoperit şi eu, târziu ca de obicei, dar sper că n-oi fi ultima, site-ul stumbleupon şi îmi pierd vremea acolo ca un copil mic pe care l-ai abandonat într-o cameră imensă plină cu dulciuri şi jucării. Tot stumble-uind eu pe acolo, am dat de un articol, pe numele lui 20 Awesomely Untranslatable Words from Around the World. E evident despre ce e vorba şi n-o să le menţionez, nici n-o să le comentez pe toate, deşi sunt foarte interesante. Ce mi-a atras însă atenţia instantaneu, a fost un cuvânt lunguţ şi greu de pronunţat (de ce nu mă mir?) din limba germană, care parcă a fost creat special pentru mine dacă luăm în cosiderare articolul acesta. Există deci un cuvânt care să exprime starea mea atunci când văd pe cineva căzând/înecându-se/lovindu-se/etc., starea aia de amuzament, râsul ăla prostesc şi faptul că realizez că e grav, dar tot mă amuz. Există, deci, şi cuvântul ăsta este Schadenfreude.

Serios acum, chiar mă simt bine pentru că sunt convisă că multă lume are  problema asta, nu e nimic patologic probabil şi nu am, deci, dereglări grave de comportament. Adică nemţii sunt o groază şi au avut nevoie de un astfel de cuvânt, deci au astfel de reacţii cu duiumul. E bine, m-am calmat 😛

Citiţi şi voi celelalte cuvinte că sunt tare interesante şi surf-aţi pe stumbleupon că nu e pierdere de timp 🙂

Articolul întreg.

Sursa foto.

Oh, cât ne iubim vecinii!

Statul la bloc poate fi uneori o adevărată aventură, o provocare în sensul cel mai propriu al cuvântului. Acum, nu ştiu voi, dar mie aşa mi-e un drag de vecinii mei, de numa-numa! Serios, mai că mi-ar venit să-i iau în braţe şi să-i pup când îi văd. Asta dacă n-aş fi ocupată cu concentrarea, căci încerc (în zadar, pare-mi-se) să le transmit cele mai nenobile mesaje energetice atunci când îi văd. Sper sincer, deşi cred că în van, să citească măcar unul din ei articolul ăsta şi să ia măsuri, că tare “frumos” mai e să convieţuiesc în aceeaşi scară de bloc cu ei (cu unii dintre ei, desigur). Pentru că da, acest articol le este dedicat şi adresat lor. Iacătă:

Vecinei de la parter, posesoarea căţeluşei – dragă doamnă, îmi sunteţi simpatică şi la fel şi căţeluşa, dar dacă aţi putea să o faceţi mai neatractivă pentru javrele în călduri cu care mă întânesc deseori când să intru în scara blocului, ar fi ideal. Nu mă înţelegeţi greşit, respect nevoile fiziologice ale patrupedului dumneavoastră, dar uneori mi-e frică să mă întorc acasă şi aş prefera să nu-mi fie. Vă mulţumesc!

Vecinului de la parter, cu probleme de comunicare – stimate domn, singurul motiv pentru care încă vă mai salut este că aveţi un număr considerabil de ani peste mine şi, din fericire, mama m-a educat, mi-a spus că “aşa se cade”. Aţi putea, vă rog, să faceţi efortul inimaginabil de a-mi răspunde la salut fără acea expresie sictirită pe care o afişaţi de obicei? Altfel, mă voi vedea nevoită să nu vă mai deranjez cu acest gest de politeţe, dar să nu-mi aud vorbe pe urmă că sunt o nesimţită needucată, care nu mai ştie ce e ăla respect pentru vârstnici. Ok? Acelaşi lucru e valabil şi pentru vecinul de la etajul unu.

Vecinului şi vecinei de la etajul doi – voi, voi pe care vă ştiu de când eram mică şi mă jucam cu păpuşile în faţa blocului, voi o să fiţi de vină dacă nu iau bacul, da? Nu ştiu cu certitudine care din voi e vinovatul, dar aş aprecia dacă aţi da volumul un pic mai mic atunci când ascultaţi muzică. Şi cum bănuielile mele înclină spre tine, draga mea, te rog din suflet să te gândeşti că ai fost ca mine şi că fiecare are ritmul său în care învaţă. Eu sunt mai old-school aşa şi nu pot să aprofundez Moromeţii pe beat-ul muzicii tale care se repetă la infinit. Mi-e greu să cred că ai aşa mari probleme cu auzul, de pot eu să aud muzica, la distanţă de două etaje, şi tu nu. Voi aprecia dacă-ţi revizuieşti atitudinea. Te pup.

Vecinului de la trei – domnule, eu nu sunt fumătoare activă. Şi v-aş fi recunoscătoare dacă nu m-aţi obliga să fiu fumătoare pasivă de fiecare dată când deschid fereastra. Nu am nimic împotriva faptului că dumneavoastră doriţi să fumaţi în dormitor, până la urmă faceţi ce vreţi în el că e dormitorul dumneavoastră şi al soţiei. Şi al câinelui, dar asta e altă poveste. Dar eu vreau să mă oxigenez când deschid termopanul, deci nu mai împărţiţi aerul contaminat cu mine, domnule, dacă fumaţi în dormitor! Că dacă fumaţi acolo, deduc că nu vă deranjează fumul, deci păstraţi-l că eu nu-l vreau; dacă vă deranjează, dar vă e atât de lene să mergeţi la bucătărie, apoi lăsaţi-mă să vă spun că nu meritaţi să trăiţi în colectivităţi. Am zis.

Vecinilor mei de la patru – sunteţi cei mai tari vecini-de-etaj posibili, da? Chiar dacă voi doi (hai că ştiţi voi care!!) mai daţi câte o petrecere zgomotoasă uneori, nu sunteţi cu mine pe palier, deci nu prea se aude; sunteţi simpatici, mă salutaţi primii, iar tu m-ai scos din dilema carcasei de calculator, deci we’re cool, da? În rest, vecinele cu papagali drăguţi sunt cea mai bună variantă de perete comun, iar vecina a cărei casă credeam că-i tot a mea când eram mică nu mai are nevoie de prezentare.

Celorlalţi, o seară bună!  Şi fie să avem o noapte liniştită, fără concerte de lătrat în jurul blocului! 😛

Cheers!

Sursa foto.

Lucruri simple

Nu mi-s deloc în apele mele astăzi şi cu un articol mai pretenţios aş risca să fiu supermegabanală şi plictisitoare, aşa că o să fiu super scurtă. Mie îmi place Eminescu. Îmi place şi romantismul în general, ca şi curent literar adică, dar pentru Eminescu am eu o aplecare destul de mare şi-l citesc cu plăcere când am ocazia. Nu mă justific niciodată în faţa celor care-l consideră “depăşit” (că ştiu şi de ăştia) şi nici nu vin cu vreo pledoarie, pentru că mi se par inutile discuţiile de genul: “Eminescu geniul vs. Eminescu banalul”, la fel cum nici nu mă refer la el ca la “luceafărul poeziei româneşti”, că nu-mi plac siropurile astea. Pur şi simplu îmi place şi îl admir şi îl citesc şi gata.

Am citit azi un fragment din “Eminescu – Omul”, a lui Ioan Slavici şi plănuiesc să citesc integral când o să am timpul şi ocazia. M-a surprins plăcut Eminescu omul, aşa cum îl prezenta Slavici şi am vrut neapărat să notez cuvintele astea care-i aparţin poetului, pentru că mi se par foarte adevărate şi foarte valide şi chiar mă regăsesc în ele:

Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.

Atât pentru astăzi 🙂 Cheers!

Şi cu asta am spus totul

Hai să vă zic ce mă enervează pe mine, printre multe alte chestii, desigur. Mă enervează când oamenii se definesc printr-o zodie. Să ne înţelegem: e una să zici că  ai anumite trăsături specifice zodiei, că asta şi eu o mai fac, dar e cu totul altceva să spui că doar prin faptul că eşti născut/-ă sub un anumit semn , automat eşti aşa şi pe dincolo şi punct. Hai să fim serioşi, asta ar însemna că suntem la fel cu încă vreo câteva milioane de oameni din lume, că doar tot atunci au aterizat şi ei pe Terra.

Mă uit la horoscop când îl prind, nu schimb canalul într-o încercare metaforică de a arunca cu apă sfinţită. Dar dacă îmi zice Neti de dimineaţă că azi primesc bani sau îmi merge prost sau altceva, nu înseamnă că o cred si că-mi trăiesc ziua cu gândul la ce mi-a zis. Şi hai să vă zic ceva: vineri mi-a zis că primesc bani şi, ghiciţi ce!, nu am primit alocaţia. Poate că alţi lei au avut încasări totuşi, dar nu merge la toţi, ce să faci?! Deci nu cred că zodia ne defineşte ca oameni, ar fi o lume tristă şi fiecare din cei mai mult de 7 miliarde de oameni s-ar încadra într-una din cele 12  categorii, care mai nou se vor vrea 13, cică. Creepy!

Ce anume m-a făcut să scriu despre asta? Citeam nişte bloguri şi cum eu obişnuiesc să răsfoiesc rubricile about/despre/cine sunt, pentru că îmi place măcar să am idee despre cine se află în spatele rândurilor, am dat de o chestie care suna cam aşa: “Sunt (introduceţi zodia aici). Şi cu asta am spus totul.” S-o crezi tu!! Unu la mână: nu, dacă eşti (introduceţi zodia aici), nu înseamnă că eşti neapărat impulsiv, calm, egoist, altruist, înţelegător, strict, mofturos, capricios, drăguţ, prietenos, (ne)comunicativ, maleabil ş.a. Şi nu pentru că spun eu, ci pentru că e mai mult decât logic: e imposibil să fii croit perfect după tiparul zodiei tale, serios acum. Şi dacă în lumea asta chiar există cineva care îndeplineşte această condiţie, apoi eu il/o compătimesc sincer, dar, cum ziceam, nu cred.

Doi la mână: dacă eu citesc blogul tău, vreau să aflu mai multe despre tine, iar tu ai o pagină cu “despre”, deci vrei să-mi spui mai multe, nu-mi scrie un text de genul: Sunt (introduceţi zodia aici). Şi cu asta am spus totul. Da, poate că pentru unii e evident (deşi mi-e greu să cred că există cineva care învaţă toate trăsăturile zodiilor ca să le ştie…la nevoie), dar  pentru mine, o ignorantă care îşi doreşte să te citească, nu este. Deci mie nu mi-ai spus totul cu asta. De fapt, nu mi-ai spus nimic mai mult decât că eşti născut/-ă într-o anumită perioadă a anului şi eventual o caracteristică de care am auzit fugitiv. Iar dacă ai ghinionul să împarţi zodia cu vreo persoană “dragă” mie, e cu atât mai frumos.

Deci dacă mă întrebaţi pe mine: nu, nu-mi place să aud/citesc astfel de descrieri, de autocaracterizări. Acum, poate că-s eu mai ciudată şi că pentru mulţi e evident, că lor chiar le spune totul o asemenea frază şi atunci ar trebui să-mi scot pălăria. Dar asta ar însemna să accept că am greşit, pe când eu sunt leu şi cică-s mândră. Şi cu asta am spus totul 🙂

Sursa foto.