O scrisoare

Dragul meu,

A trecut aproape un an de când suntem împreună și acum, că suntem atât de aproape de a ne vedea din nou în fiecare zi, mi-e și mai dor de tine. Ai început să mă cunoști atât de bine, îmi știi până și mersul, felul în care pășesc când sunt obosită, când sunt grăbită sau entuziasmată. Viața mea s-a schimbat atât de mult de când ne cunoaștem, încât încerc acum să-mi închipui cum ar fi fost dacă n-ai fi fost tu. Nu, n-are rost să mă gândesc.

Știi, nu de puține ori m-a întrebat lumea dacă sunt convinsă că ești potrivit pentru mine. Dacă sunt sigură că tu ești ceea ce caut, dacă alături de tine pot să fiu ceea ce-mi doresc, dacă nu cumva îmi vei răpi prea mult timp și energie. La început i-am luat prea mult în seamă, am încercat să le explic că nu pot fi sigură de nimic până nu încerc, că vreau să-ți ofer tot ce am mai bun în măsura în care simt că primesc înapoi de la tine. Dar n-au înțeles, singura lor preocupare era să mă convingă că o să ajung să te urăsc, că o să mă obosești și că, cel mai probabil, nici nu prea e loc și pentru mine în viața ta.
Nu mai contează, nu mi-a luat prea mult timp să-mi dau seama că nu-mi spuneau toate astea fiindcă le-ar fi păsat așa de mult de mine încât nu puteau dormi noaptea. Doar că simțeau nevoie să văd eu cât de multe știu ei despre astfel de relații, că experiența lor vastă îi recomandă să-mi dea sfaturi și să aștepte momentul în care să-mi spună ”Ți-am zis eu!”.  Nu mă mai interesează ce cred ei, important e ce știm noi.  E singurul lucru care face diferența. Ei n-au cum să știe ce simt eu când te văd, cum mă faci să cred că pot să fac orice dacă îmi doresc destul de mult și cum ai tot timpul din lume pentru mine, cum toți cei din jur dispar, dacă e nevoie, atunci când, la o plimbare, îmi doresc să fiu doar eu cu tine.
Și, în fond și la urma urmei, când o să simt că nu ne mai potrivim, că nu-mi mai găsesc locul, că nu mai am atâta energie de dat și că nici tu nu-mi mai poți oferi lucrurile de care am nevoie, pot oricând să mă retrag din viața ta. Poate că o să mă doară la început, poate și ție o să-ți pară rău că nu ne mai potrivim sau poate că nici n-o să-mi simți lipsa. Cine poate ști?

Până atunci însă, dragul meu București, mi-e un dor de tine de nici nu-ți poți imagina! Știi ce se spune, absence makes the heart grow fonder. Parcă nici nu-mi vine să cred că de mâine vom fi din nou împreună, așa, cu bune și cu rele, cu nopți semialbe și cursuri interesante, cu oameni frumoși sau…mai puțin, cu traficul infernal și plimbări cu bicicleta prin parc. Nu știu tu, dar eu abia aștept 🙂

Cu dor,
Ioana.

Nu ești sexy

Nu, pisi, nu ești sexy când fusta ta are 20 de centimetri și abia poți să faci doi pași fără să-ți zărim fesele. Cu atât mai puțin murim noi, astelalte, de invidie când te vedem cu blugii ăia scurți și strâmți din care îți iese juma de cur  posterior. Și m-aș avânta să zic că nici pe bărbați n-ar fi nevoie să-i adunăm de pe jos.

Nu ești sexy când ieși ca o copie ieftină a lui Barbie pe stradă, cu trei sferturi de tub de gloss pe buze și tot blush-ul pe care l-ai găsit. La fel cum unghiile false de un kilometru lungime care nu te lasă să scoți banii din portofel când stai înaintea mea la coadă nu arată neapărat cât de îngrijită ești. Pot în schimb să ne sugereze faptul că nu ai ocupații foarte solicitante în rest.
Ar fi inutil, pisi, să vorbesc despre duck-face, pentru că toată lumea ți-a zis că nu ești sexy, dar probabil că din cauza cerceilor enormi, care în general sunt de proastă calitate și apoi și de prost gust, nu ai auzit prea bine și ai crezut că, dimpotrivă, toată lumea se topește când se uită la pozele tale.
Nu ești sexy nici când sclipești din cap până-n picioare ca pomul de Crăciun, de trebuie să-ntorc capul ca să pot vorbi cu tine fără să mă trezesc mai chioară decât sunt deja. Și știi când nu mai ești sexy? Când te duci la cumpărături cu un kil de fond de ten pe față, din care jumate îl lași pe hainele probate și necumpărate. Păi dacă eu vreau să-mi cumpăr o bluză, înseamnă că vreau o bluză, pentru machiaj mă duc la raionul de cosmetice. A, și nu mai cumpăra pantofi aiurea dacă nu știi când și cum să-i porți. Jignești și pantofii, și pe noi, alea de încercăm să-i purtăm ca niște ladies. 

Dar cel mai nesexy știi când ești? Când deschizi gura și te exprimi ca naiba. Când mă faci să râd pentru că tu chiar nu realizezi nota discordantă. Nu între cum arăți și ce spui, că aici concordanța e vizibilă pentru cine are ochi să vadă, ci între cum te vezi tu și cum ești de fapt.

Dar na, eu nu te judec, că n-am dreptul. Numa’ zic și eu așa, că parcă nu ești sexy.

De la sate

Am crescut la țară. Nu, dacă m-ai muta acum înapoi n-aș ști să fac mare lucru, ca să nu mai vorbesc de comoditate. Cu toate astea, am citit eu la Tolstoi că nu există condiții cu care omul să nu se obișnuiască, mai ales dacă toți cei din jurul lui trăiesc la fel, deci am toate șansele să mă prind cum stă treaba. Revenind, unele din cele mai frumoase amintiri le am de acolo și, într-un fel, îmi pare rău pentru cei care nu au avut bunici sau rude la sat, să guste măcar un pic din ce înseamnă viața aia.

M-am trezit auzind potcoavele cailor pe asfalt și așteptam cu nerăbdare momentul în care vânzătoarea de halviță trecea pe strada mea. Am strâmbat din nas la fiecare cană sau castron de lapte care mi s-a pus în față și am răspuns tot timpul ”DA!” din toată inima când mă întreba bunicul: ”Mănâncă, măi tataie, și tu lapte, de ce nu mănânci, are mărăcini?”. Am mers de multe ori cu căruța și când am crescut un pic am obținut privilegiul de a sta pe capră.
Când eram eu mică, oamenii mergeau la gârlă și spălau covoare. Aici intrau caii în apă și la 10 metri distanță copiii ziceau că-s la mare. Și uite că nu ne-am mai îmbolnăvit.
Am mâncat struguri direct din vie și, da, sunt mai buni decât ăia cu boabe cât un ou de prepeliță din supermarket. Am fost la cules de porumb și am păstrat pănușile, le-am uscat și-am făcut împletituri din ele cu doamna învățătoare.
Am fost la picnic pe câmp și m-am urcat în pom, deși mi-era frică de muream. Se pare că frica de câinele ăla care ne lătra a fost mai mare. Pe atunci nu știam că ăla de latră, nu mușcă, am aflat ulterior. Și-am aflat că asta se aplică și la oameni uneori.
Cea mai bună pâine pe care am mâncat-o vreodată e aia pe care o cumpăram de la brutăria din satul vecin, puneam franzelele într-o sacoșă de rafie cu dungi albastre și roșii, dar luam una-n plus de-o țineam în brațe pe drumul spre casă. Și da, se termina până ajungeam.
Stăteam pe pătură la poartă cu alții copii și desfăceam păstăi de fasole. Am fost la adunat de zarzăre (practic erau corcodușe, dar n-am să le zic așa niciodată, na!) și pe banii primiți ne-am cumpărat cornuri ca să ne completăm albumul Pokemon.
Când mi-era poftă de ceva dulce, lua tataie o felie de pâine, o stropea sau o înmuia (în funcție de cât de însiropat voiam să fie desertul) cu apă și presăra zahăr deasupra. Divin.
Am mărunțit ouă fierte și le-am amestecat cu mălai ca să le dau puișorilor de găină de mâncare. Îi știam de când erau, vorba aia, un amărât de ou și urma să-i văd crescând până când corespundeau standardelor și ajungeau în oală. Nimic nu e mai bun decât un castron de ciorbă de găină și-o pipotă cu mujdei de usturoi. Poate doar un castron de ciorbă de găină și-o pipotă cu mujdei de usturoi mâncate cu mămăligă. N-ai mâncat niciodată mămăligă, dacă nu ai mâncat-o făcută în ceaun. Și n-ai mâncat niciodată mămăligă dacă nu se putea tăia cu ața. Ca să știți.

Și nu pot decât să fiu recunoscătoare pentru fiecare moment pe care l-am trăit acolo, pentru fiecare genunchi julit, pentru mâța care ni s-a-ntors acasă deși fusese dusă-n sac pe câmp, pentru ploile de vară după care ieșeam să trimitem bărcuțe de hârtie pe șanțuri și pentru probabil cei mai potriviți bunici din câți există în lumea bunicilor.

Un fel de wish list

Vreau un cățel. Nici prea mic, nici prea mare, pufos, jucăuș și care să mă iubească. Poate un Polish Lowland Sheepdog, că tot mi-e drag Paul Anka din Gilmore Girls. Să mă aștepte acasă și să sară de bucurie când ajung sau să-mi ia juma de oră să-l găsesc ascuns într-un colț pentru că a făcut vreo prostie. Să mă privească fix în ochi până mă face să mă simt vinovată că n-am chef să mă joc cu el.
Sigur, ar trebui să fie un cățel tare cuminte, care să nu facă prea multă dezordine, că de asta mă ocup eu destul, să nu pretindă că vrea să doarmă în pat și să nu mă solicite prea mult în timp ce-mi beau cafeaua. Cumva, trebuie să priceapă că ea mi-a intrat în suflet prima. Cafeaua, adică. Sigur, în caz de incendiu nu mi-aș salva borcanul în care o păstrez închisă etanș, ci l-aș lua în brațe și-aș tuli-o pe scări, dar asta e deja altă poveste…

Aș vrea să fie îndeajuns de prostuț inocent încât să nu se prindă când doar mă prefac că sunt obosită ca să nu-l scot la plimbare; sau, mă rog, îndeajuns de abil încât să mă facă să cred că nu s-a prins. Pe de altă parte, vreau să fie într-atât de inteligent și să aibă un nas atât de fin încât să se împrietenească pe stradă cu alți patrupezi (niciodată n-am știu dacă e corect patrupede sau patrupezi, serios) cel puțin la fel de inteligenți. Și asta nu e tot, ar face bine să miroasă și stăpânul. Pentru că ar fi ideal ca-n timp ce ei vorbesc acolo despre ce friskies sau pedigree au mâncat de dimineață și despre ce mâță au în vizor, eu să pot lega o discuție cu mămica sau tăticul lor. Și nu zic că trebuie să vorbim despre fizică cuantică sau istoria lumii de la 1300 până azi, că nu mă dau așa deșteaptă, dar aș prefera să se exprime cu ușurință și corect în limba română și să nu mă întrebe de ultima melodie a lui Salam. Nu cer prea mult.

Și-aș mai vrea să stea lângă mine când sunt tristă, să nu se plictisească ușor dacă ne uităm în gol pe geam. Sau dacă eu beau o cană de ceai într-o zi ploioasă în timp ce mai întorc o filă și nu-l bag în seamă.

Și dacă ar fi să mă aleg cu o pisică în loc de câine (pentru că deși prefer câinii, nu urăsc pisicile), măcar să fie o British Shorthair Blue, inteligentă, cu ochi pătrunzători și care să aibă personalitate. Adică, dacă tot îmi iau mâță, măcar să nu se dezmintă și să fie o felină adevărată, să fim două gagici puternice în aceeași casă. Până la o limită, sigur, că n-ar trebui să vină la mine-n casă cu iluzia că va dormi în pat. No way, pussycat!

Dar eu n-o să-mi iau nici câine, nici pisică în viitorul apropiat. N-am spațiu, n-am timp, n-am bani și, între noi fie vorba, sunt o picătură egoistă. Dacă rezolv problemele astea, poate, poate. Așa că dacă vreți să-mi luați un cadou și nu știți ce, nu-mi aduceți încă un patruped. Sau un papagal. Sau hamster. Sau o altă vietate. Primesc oricând cu drag cafea, ciocolată și cărți, bilete la teatru și alte spectacole/chestii culturale și, dacă insistați, Gilmore Girls pe DVD, cu toate goodie-urile din pachet. Easy peasy. 😆