Telefonul şi plăcinta

Am citit ieri un articol la Oana despre telefonul mobil şi mi-am amintit de câte întâmplări amuzante au fost prilejuite de existenţa fratelui său mai mare, telefonul fix, la mine în casă. Pentru că la telefoanele fixe de atunci nu prea exista posibilitatea de a vedea cine te sună (cine putea, avea telefon deştept – deci foarte scump), totul era o mare loterie şi nu de puţine ori te puteai trezi cu vreun soţ gelos, vreo prietenă isterizată sau vreo bunică uşor surdă. Desigur, nici soţul, nici prietena şi nici bunica nu-ţi aparţineau.

De discuţii tâmpiţele am avut şi eu parte. De la: “- Alo, Gicuţă? – Nu, greşeală! – Păi eu vreau cu Gicuţă! -Păi nu cunosc niciun Gicuţă. – Păi şi când vine acasă?”, până la discuţii de alea în care nu apuci să-i spui omului că a greşit numărul şi trebuie să-i asculţi  întregul monolog. Mama a avut însă de multe ori şansa să poarte conversaţii de-a dreptul interesante, de ziceai să-s scene de film, nu bucăţi de viaţă reală. Una dintre cele care mi-au rămas în mintea e povestea cu plăcinta. Cred că era cu mere, dar nu bag mâna-n foc.

Mai întâi să vă spun un lucru important: mama şi cu Udrea au un lucru în comun, prenumele; adică da, pe mama o cheamă Elena. Bun. Era într-o zi pe la prânz, eram acasă cu mama şi încă o persoană venită în vizită, iar seara urma să mergem la o zi de naştere în familie. Sună telefonul meu frumos mov, răspunde mama:

– Alo!

– Alo, Nuţi?

– Da! Cine-i?

– Auzi, măi, sunt (un nume, nu-mi amintesc)! Voi veniţi diseară, nu?

– Uhm, da, venim… (mama uşor debusolată, pentru că nu-şi dădea seama cine putea fi cutărica).

– Da, păi atunci ne vedem acolo, dar voi pe la ce oră veniţi că noi nu ştim cum să ne organizăm?

– Păi nu ştiu sigur… (mama to nedumerită)…cred că pe la şase, nu ştiu…

– Aha, păi şi cum facem, aduci tu plăcinta sau îl trimit pe Dragoş mai devreme să o ia şi ne vedem direct acolo?

– Aaaaa, plăcinta, da… doamnă, cred că aţi greşit numărul, îmi pare rău!

Şi acum mă amuz când îmi amintesc faţa mamei în timp ce purta această discuţie. E aşa frustrant să nu ştii cu cine vorbeşti şi, mai ales, să vorbeşti împreună cu cineva, să se potrivească un pic lucrurile, dar să vă înţelegeţi cu totul şi cu totul separat 😀

Promit că vă povestesc şi cealaltă întâmplare, aia e mai dramatică aşa, telenovela-like 😛  Cine mai are întîmplări de astea hazlii din era în care smartphone-urile nu existau şi cine avea difuzor la aparatul telefonic era şmecher (şi eu aveam, ha!! 😛 ), să se simtă liber să le împărtăşească!

 

Advertisements

Bring the pain

A.S. Pe bune că aş fi pus titlul în română, dar suna aşa de naşpa. Plus că e şi titlul unei melodii şi îmi place aşa cum e.

Mă uitam aseară la Anatomia lui Grey şi povestea din episodul respectiv m-a făcut să mă gândesc la un lucru care mi-a ridicat puţin părul de pe mâini. M-am gândit la oamenii din viaţa noastră şi la cât de mult ne-ar afecta dispariţia lor. Da, mă refer la moarte, să fim serioşi.

Adică, ok, sunt persoane foarte apropiate a căror plecare ne-ar întrista foarte mult, nu? De fapt, sunt cazuri în care am fi de-a dreptul devastaţi. Sunt şi persoane a căror dispariţie ne-ar afecta într-o măsură mai mică, le-am simţi lipsa, dar nu ne-am petrece totuşi zile întregi gândindu-ne la ele, corect? Şi mai sunt şi persoane a căror moarte ne-ar face să spunem un scurt “Odihnească-se în pace!” şi apoi ne-am vedea de treburile noastre. Că aşa stă treaba, nu avem relaţii la fel de  strânse cu toată lumea şi nici n-ar fi sănătos să ne consumăm pentru orice persoană pe care o cunoaştem, am fi într-un doliu (sufletesc, desigur) continuu aşa.

Ce mă frământă de fapt pe mine, că o să ziceţi că o tot ocolesc: faptul că există persoane a căror dispariţie ne afectează într-o altă măsură decât ne aşteptam. Spre exemplu, pe vecinul din apartamentul de vizavi cancerul l-a învins de ceva timp. Nu am fost la înmormântare şi nu mă gândeam că o să fiu atât de afectată de lucrul ăsta până într-o noapte când am avut un vis unic până acum, din care m-am trezit plângând. Cel mai mult de frică, desigur, dar unul din primele lucruri la care m-am gândit când m-am trezit a fost că omul ăla obişnuia să îmi aducă mereu caramele MAOAM când venea din Germania. Şi erau bune caramelele şi el era drăguţ cu mine. Tot el mi-a umflat mingea de gimnastică (pe care, by the way, nu o folosesc) atunci când mi-am cumpărat o pompa absolut inutilă. Da, mă gândeam că o să fie un simplu “Odihnească-se în pace!” şi nu a fost, cel puţin nu şi în subconştient.

Pe de altă parte, există o persoană în viaţa oricărui om a cărei moarte ar trebui să facă parte, în mod normal, din categoria celor extrem de dureroase. Sunt perfect convinsă că nu e valabil pentru toată lumea, iar eu sunt probabil una din acele persoane care nu ar fi extraordinar de afectate. Nu, nu aş fi extraordinar de afectată dacă aş afla că mi-am pierdut unul din părinţi. Pe el, mai exact. Aşteptaţi, că nu-s vreun om crud, ci pur şi simplu aş simţi că nu poţi pierde ceva ce n-ai avut niciodată. M-am identificat perfect aseară cu Meredith Grey, pentru că, la fel ca şi ea, şi eu aş fi (în cel mai “bun” caz) doar tristă dacă aş afla acest lucru, dar în niciun caz îndurerată şi cu atât mai puţin devastată.

Îmi pare rău să spun că m-ar întrista mai mult dispariţia vecinei mele de pe palier, care e atât de blândă şi de drăguţă, încât îţi vine să stai de vorbă cu ea chiar şi atunci când te grăbeşti. Îmi mai dă şi clătite sau gogoşi de multe ori când face 😀

Da, îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar atât timp cât nu cred să existe vreun teanc de scrisori şi cărţi poştale nedesfăcute, nu aş putea fi mai mult decât tristă. Pentru că relaţiile se construiesc, nu vin în pachet odată ce intri în viaţa unei persoane, iar ca persoana respectivă să fie cât de cât afectată de lipsa ta, trebuie măcar să aveţi o amintire comună. Altfel…în viaţa viitoare 🙂

P.S. Nu sunt tristă sau ceva, e doar o constatare pe care am făcut-o aseară şi reflectând la ea am zis să o împărtăşesc 🙂

P.P.S. Nu ştiu dacă am spus cât de mult pot s-o iubesc pe Adele. Are o voce divină, nu pot exprima în cuvinte ce simt când o ascult. Am ascultat zilele astea “Rolling in the deep”, “Someone like you” şi “Promise this” (cover după piesa lui Cheryl Cole) de cred că şi vecinii le-au învăţat. Am pus variante live pentru că e unul din artiştii care sună parcă mai bine live decât pe CD. Enjoy!

Mergi la Google şi…

1 – Go to http://www.maps.google.com (Directions)
2 – Type China as your starting point.
3 – Type Taiwan as your destination.
4 – Read Step #48.
5 – When you stop laughing, reblog so others can laugh, too.

THEN:

‎1. Go on http://www.translate.google.com
2. Choose Italian to English.
3. Type in “male”.
4. Look at translations.
5. When you stop laughing, reblog so others can laugh, too.

Ok, chiar m-am amuzat aşa de dimineaţă. Găsit aici.

What a boy wants

 

Girls with big banana

Mai demult am scris un articol din categoria “Google says” pentru că am zis să se amuze şi altă lume pe seama lucrurilor ce le trec prin cap unora să-l întrebe pe bătrân, aterizând la mine. Normal că între timp lista s-a lungit şi nu de puţine ori mă crucesc când citesc statisticile. N-are rost să vă spun câtă lume nu ştie să înoate, mai că mă simt bine când văd, dar, deşi sunt multe alte fraze populare, n-am să vi le prezint azi pe toate. Mă rezum numai la una care m-a amuzat copios. Sincer.

Bun. Această căutare a fost făcută de un băiat, de asta sunt 99% sigură. Restul de 1% ? Păi mă gândesc că poate prietena lui nemulţumită a căutat o soluţie la această problemă. Persoana, să-i zicem aşa, vrea să ştie asta: ce iti pui pe pesis sa se mareasca instantaneu. Interesant, ă? Deducând că se referă la penis de fapt, ne dăm seama că băiatul (bărbat sigur nu-i, abia se descoperă) are o problemă existenţială. Pentru că, deh, trebuie să recunoaştem, asta e o problemă serioasă. Nu vreau să intru în detalii legate de vârsta tipului (let’s face it, it’s a guy!), dar oricare ar fi, e trist că există o astfel de căutare. Dacă e mic-mic, e trist că nu are alte ocupaţii, iar dacă e la vârsta la care e cazul să-şi facă astfel de griji, e grav că încă mai crede în poveşti de adormit copiii.

O să fac pe sexologul şi psihologul de serviciu şi o să-i dau o veste proastă: nu prea ai ce. Da, ai auzit tu bine că există tot felul de soluţii pentru această problemă, dar, pe lângă faptul că mă îndoiesc sincer de rezultatele multora, nu cred că există vreuna care să-l mărească instantaneu. Îmi pare rău că sunt eu cea care îţi dă această veste extraordinar de tristă, dar cineva trebuia să o facă, nu? Adică dacă tot ai ajuns aici la mine (nu pot să-mi dau seama cum, for God’s sake!), măcar să nu pleci tot nedumerit. Îmi pare rău că ţi-am spulberat visele, dar nu cred că există vreo astfel de invenţie: pui ceva pe penis şi-ţi creşte. Poate doar ceva praf magic, dar de ăsta nu ştiu să se comercializeze la noi. You should try the old-fashioned way 😛

Mari sunt unele grădini, hmmm…

Foto.

Kunva ave-ţi ideie dece nam loat bacu?

Am scăpat deja de ceva vreme de bac, dar nu s-au încheiat încă discuţiile aprinse pe aceasă temă. Toată lumea caută vinovaţi, probleme, găuri în sistem sau neglijenţă din partea copiilor. Eu vă zic că cea mai mare vină o au elevii, după mine, puteţi să mă contraziceţi, dar nu daţi cu roşii 🙂 Da, sistemul e ciuruit, ca să cităm din clasici, dar în acest sistem jalnic, unii au fost în stare să ia 10, alţii să ia note foarte mari, iar alţii măcar să treacă. În acest sistem era cazul să treacă mai mulţi. Punct.

Voi ştiţi că eu am mulţi pitici, da? Pe ăla cu gramatica vi l-am prezentat deja şi nici nu vreau să scap de el prea curând. Am zis că atunci când oi avea copii, nu iese unul din casa mea scriind enormităţi sau vorbind ca analfabeţii. Clar. Pe net însă (şi nu numai) trebuie să suport adevărate ofense aduse limbii române, iar mulţi dintre cei care se exprimă în halul ăsta, ghiciţi ce?…da, nu au luat bacul.

Ei bine, în Bucureşti a fost pus un panou publicitar cu un mesaj care ironizează problemele multor tineri din ziua de azi, realizat de doi specialişti în publicitate, Alex Stanciu şi Andrei Ignat. Oamenii, ca şi mine şi ca şi mulţi alţii, s-au săturat de cei care masacrează limba română pe net, unii pentru că nu le pasă, iar alţii pentru că nu o cunosc. Aşa a apărut acest panou, scris pe limba celor vizaţi: “Kunva ave-ţi ideie dece nam loat bacu? Că io a-m scris chear multe paginii!”. Partea amuzantă e că la scurt timp cineva i-a dat răspunsul, ironic, cel mai probabil (sper): “Nu teai semnat pă foaie.” 😛

Momentan nu ştiu ce am putea face noi decât să ne amuzăm, deşi e foarte trist, să sperăm că în timp o să scadă procentul (semi)analfabeţilor din România, dar tare am senzaţia că este o himeră 😀 Na, enjoy! Uite poza aici şi mai jos, sursa articolului.

Cheers!

Sursa.

Discuţii

Când citesc stau lângă mine cu un caiet pe care îmi notez paginile la care am remarcat citate. După ce termin “tura” de citit, îmi iau agenda şi mi le trec pe toate acolo. Am terminat primul volum din “La Medeleni” şi i-am savurat fiecare cuvânt şi virgulă, am notat o groază de pagini şi nu mai am răbdare să aştept până termin ca să vă arăt câte ceva 😀

“- Acuma ce mai spui? Ai mâncat bătaie! o anunţase Dănuţ pe Olguţa, îmbrăcat în uniformă de amiral japonez.

– Nu-i adevărat!

– Să spuie papa.

– Dă, Olguţa! Ce să-ţi fac? Ruşii au mâncat bătaie; iacătă jurnalele.

– Ruşii, nu eu.

– Da’ tu nu eşti Potemkin? o sfidase Dănuţ.

– Eu? Nici n-am fost, nici nuputeam să fiu.

– Cum!?

– Fetele nu fac armată. Eu îs fată…să spuie şi papa… Şi-n afară de asta, japonezii tăi au avut noroc, da-s nişte fricoşi.

– Minţi!

– Mint? Atunci de ce-s galbeni?

– Cum de ce? Fiindcă-s galbeni: aşa–s japonezii.

– Să-ţi spun eu: îs galbeni de frică. Toţi au gălbenare! ţipase Olguţa pentru urechile întregii Japonii… Şi dacă vrei să te baţi, să te baţi cu mine, nu cu ruşii, încheiase Olguţa cu fruntea sus.”

 

“- Tu ştii să te baţi, Olguţa?

– Tu nu ştii ? ?

– Nu.

– Eu ştiu foarte bine!

– Şi-ţi place?

– Sigur…Vrei să-ţi arăt?

– Nu.

Tăcură. Olguţa oftă…

– Monica, de ce nu-ţi tai cozile?

– De ce să le tai?…Îi plăceau bunicei…ea mi le-mpletea.

– Da…cred!… Da’ nu-s bune la bătaie. Te apucă de ele.

– De ce să mă bat?

– Nu poţi şti!

– Şi cu cine să mă bat?

– Cu Buftea…Nu, ai dreptate! reveni Olguţa. Nu-i dau eu voie.”

 

Va urma! 🙂

 

Pauză de publicitate

Zilele astea am răsfoit un blog pe care îl citeam cu multă plăcere acum ceva timp, dar pe care, din păcate, autoarea a decis să nu mai scrie. Din fericire, blogul lui Zappy e tot acolo şi ne mai putem delecta cu articolele inspirate şi bine scrise. Citind câte ceva legat de publicitate şi reclame, m-am gândit că există o groază de reclame la momentul actual (sau care nu se mai difuzează de puţin timp) care mai bine n-ar mai fi. Cel puţin aşa se văd lucrurile de unde stau eu. Sunt reclame neinspirate sau repetitive sau, pur şi simplu, sunt reclame care mă obosesc psihic pe mine. Hai să vă zic cam care-s.

Reclamele alea cu laxative. Ooook, constipaţia e o problemă frecventă în societatea modernă, dar chiar nu mai suport reclamele la Dulcolax & Co. Nu mai zic că, deşi sunt sătulă să le văd, oricum nu ţin minte numele celorlalte 1234 de pastile/ceaiuri/plicuri cu suspensii etc. Acum serios, cât de mult te poate influenţa o astfel de reclamă agasantă? Mintea mea refuză să ţină minte numele celorlalte produse aşa că dacă voi avea astfel de probleme vreodată, voi merge la farmacie şi voi cere un laxativ. Dacă nu merg la medic înainte, oricum cer o lămurire farmacistei. Dacă nu fac nici una, nici alta, oricum n-o să cer un produs (medicament, ok?) doar pentru că l-am văzut la TV, e normal măcar să-l întreb pe tata Google înainte. Fair enough? Ca să nu mai zic că e o reclamă cu un tip şi mama lui, în care tanti îi spune să scape de ea dacă îl face să sufere. Tu poţi crede că-i vorba de o gagică, dar, surprise!, e vorba de…da, constipaţie. Oricum, măcar ei subliniază ideea că şi bărbaţii pot fi constipaţi, în timp ce restul ilustrează, în general, o distinsă doamnă care intră în baie dimineaţa şi iese obosită seara.

Reclamele la pastile împotriva diareii. Gross. Cică să nu pierzi momente importante din viaţa ta din cauza ei. E un tip care se strâmbă la slujba de cununie fiindcă nu se mai poate ţine, dacă ştiţi. Habar n-am la ce pastilă e reclama, dar oricum e irelevant pentru că tot mi se pare aiurea, nu-mi place, ce atâta încolo şi încoace.

Reclama la Carmol. Pe bune, nu o ştiţi? E o tipă cocoţată pe soţul personal, care se mişcă ritmat şi care scoate nişte texte cum că şi bunica a făcut-o, şi mama ei a făcut-o, acum e rândul ei. Mda, să-i facă frecţie cu Carmol lu’ bărbat. Be serious!

Reclama la Parodontax. Cu un dinte care cade în chiuvetă. Gross, gross, gross! Nici nu ştiu ce-aş putea să mai spun, adică eu nu zic – pasta de dinţi e probabil chiar bună, dar chiar nu se poate cu altfel de reclamă? Ok, trebuie să conştientizăm nişte lucruri, dar e scârbos. Am zis!

Reclama la Alfers. Nu o pot înţelege, e mult peste nivelul meu. Adică aia cu două personaje care au fost cândva oameni, dar au mutrele mutilate acum şi discută în principiu despre fiţe. Unul din ei povesteşte, celălalt îi îndeasă la un moment dat o napolitană în gură şi comentează şi el ceva la final. Mai e şi varianta cu fete. În orice caz, e vorba de fiţe, asta înţeleg (spun ei al sfârşit, nu de alta), dar sincer, nu mă prind de fază. Reclama aia ori nu e sugestivă, ori am eu probleme şi ar fi cazul să mă caut.

Reclama la Yoplait. Aia cu limbile lungi. Vă zic din start că nici bună dacă era reclama, eu tot nu aş fi cumpărat. Din principiu, eu nu mănânc iaurt cu fructe din comerţ. E plin de coloranţi, aditivi şi zahăr şi decât să dau banii aiurea pe el, mai bine cumpăr iaurt simplu, o juma’ de kil de fructe sau un borcan de compot de cireşe/vişine şi le amestec. Gata, iaurt cu fructe, pe bune. DAR. Reclama cu oamenii ăia cărora li se lungesc limbile în căutarea iaurtul sau aşa ceva mi se pare, din nou, stupidă! Dacă aş cumpăra Yoplait, aş face-o pentru că e bun la gust (şi e, al naibii!) şi nu pentru că am văzut reclama aia. Asta simt eu.

Reclama la iaurt cu monstru. Mai e un iaurt pe care nu-l pot identifica acum, fiindcă mereu schimb canalul dacă e să nimeresc reclama aia, poate ştiţi voi. E o reclamă cu un monstru de fructe de pădure care se descompune în bucăţi potrivite de fructe puse în iaurtul pe care-l vei savura tu. Nu vreau să fiu prea explicită, dar există nişte boli de piele nasoale, care se manifestă prin excrescenţe la nivelul pielii, nişte chestii nasoale. Cam aşa arată şi murele & co. pe corpul monstrului respectiv. Mie nu mi se face poftă când văd reclama aia. But then again, this is just how I feel…

Eu mă opresc aici, pentru că nu-mi mai vine nimic în minte; nu mă uit aşa mult la TV încât să ştiu toate reclamele care se difuzează, dar cele de mai sus trebuie să se difuzeze foarte des, de chiar m-au agasat atât. Lucky me că din toamnă mă mut la Bucureşti => fără televizor => fără reclame stupide 😛 Aştept însă completări la listă, dacă aveţi 😀