Un fel de semnificație a viselor

Azi-noapte am visat că muream și eram foarte împăcată cu ideea asta. Să tot fie vreo câteva luni de când am aproape numai și numai vise dubioase, de altfel. Unele n-au niciun fel de sens în universul ăsta, posibil să fie niște frânturi dintr-o existență anterioară, care s-au găsit să mă bântuie acum și să-mi spună că e cazul să urmăresc scopuri mai înalte, gen să descopăr nemurirea sufletului, desigur. Altele sunt în mod clar strâns legate de ce fac eu pe timpul zilei în dimensiunea asta în care (credem că) trăim pentru moment.
De exemplu, când visez că mă trezesc într-o țară complet străină în care nu-nțeleg o boabă din ce vorbesc ăia acolo și nimeni nu știe engleză, nu e pentru că simt chemarea spiritului meu care încă experimentează bucăți din vieți anterioare. Nu, nu, e pentru că sunt frustrată că am parcurs toate lecțiile din cursul de italiană de pe Duolingo, însă mi-au decolorat nesimțiții capitolele din urmă, așa că trebuie să le refac de încă niște zeci de ori, ca să ajung și eu la fluența dorită. Știți cum e să suspini în somn când îți zic ăia ceva la magazin în vis, tu nu înțelegi un cuvânt, dar știi că zic ceva de genul: ”ne pare rău, nu ai fluență 60% pe Duolingo, de aia nu ne înțelegi, fraiero!”

La fel se întâmplă când mă uit seara la episoade dintr-un serial cu ucigași în serie sau când încep să citesc cărți în care naratorul este nimeni altul decât moartea. Așa am ajuns azi-noapte să visez că mă împușcă cineva în coloană (I know, weird, right?) după ceva urmărire antrenantă, eu îl rog frumos să sune la ambulanță, iar persoana îmi zice calmă că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că o să mor, că oricum o să sângerez până la moarte până ar veni salvarea. Așa că eu dau din cap că bine și stau acolo și aștept să mor liniștită. Sigur, după aia mă trezesc transpirată, cu părul răvășit și încercând să-mi opresc inima din galop, dar acolo în vis eram liniștită ca o panseluță.

Cel mai amuzant a fost, în schimb, acum vreo câteva săptămâni când am visat că eram încă în facultate și într-o zi îmi cădeau dinții din față. Mă rog, doar unul de fapt, de sus, dacă vreți detalii. Nu știu dacă participam la vreun maraton și dădeam cu capul în vreun stâlp de înaltă tensiune sau dacă sufeream de vreun sindrom dubios care te face să rămâi știrb dintr-odată, cert e că mi se activa în sistem modul ”Avarie” imediat. Știu, o să ziceți că e la fel de amuzant ca atunci când rămâi cu prea multă lună la sfârșitul salariului, dar nu zâmbetul meu de bunicuță mă face acum să râd, ci felul în care mintea mea de economist a început imediat să caute soluții. Nu mi-am acordat nici măcar câteva minute acolo să pufnesc și eu în plâns, să mă vait, să-mi întind rimelul și rujul cel roșu sau să îmi sun o prietenă.

Am apucat rapid o foaie și un pix și am început să fac un tabel și niște calcule. Știe toată lumea că mersul la stomatolog poate fi oricum, numai ieftin nu, mai ales când te trezești brusc cu un noroc ca ăsta-n drum, așa că scriam frenetic variantele posibile și costurile aferente. Nu, nu mergeam înainte la doctor, cine are timp de vizite la doctor într-un vis? Să fim serioși. Oricum eu deja știam de ce am nevoie (probabil sunt medic într-o altă dimensiune) și-mi lipseau fix vreo 500 de lei. Simțeam cum mi se formează pe frunte broboane de transpirație și de emoție. Știți cum e, când mergi să cumperi ceva nu contează că-ți mai lipsesc 1000 de euro sau 500 de lei, oamenii ăia nu-ți vând până nu ai toți banii

Începusem să caut soluții alternative de finanțare, cu puncte pro și contra. Sigur, videochat-ul nu era o variantă, deși îmi apare și-n viața de zi cu zi în feed-ul de pe Facebook ca un fel de soluție universală la toate problemele planetei. Nici să cumpăr un bilet la loto nu m-ar ajuta cu mare lucru, că noroc cu carul n-am avut niciodată, mereu când am câștigat ceva am făcut-o muncind pentru lucrul respectiv. Mi s-a aprins un beculeț și m-am gândit că aș putea să mă apuc să fac proiecte pentru colegii mei de facultate mai puțin conștiincioși. Calculam eu că pe un proiect mai complex la econometrie, frumos aranjat și cu câteva nopți nedormite, aș putea să iau chiar și 100 de lei. Dacă-mi găsesc 7-8 studenți și o găleată de cafea, aș putea deja să strâng banii care-mi lipsesc și să-mi cumpăr și-o pereche de pantofi după. Ahem, ce, am zis ceva?

După aia m-am gândit că ar mai fi și varianta să mă angajez ca promoter la ciocolată sau iaurturi, part time, pentru câteva promoții. La 20 de lei pe oră, în maxim două săptămâni aș strânge mai mult decât necesarul. Vorba aia, am aproape un metru șaptezeci, prea urâtă nu-s, m-oi pricepe și eu să zâmbesc un pic clienților și să le dau să guste din noul sortiment cu fructe. Uhm, Ioana, alo? Ah, da, stai că n-am un dinte! Așa m-a bușit râsul și am realizat că trebuie să cânt la altă masă. Aș vrea să vă spun că am rezolvat cumva, însă, ca în orice vis care se respectă, m-am trezit brusc fiindcă am dat cu un genunchi în perete. Mi-am verificat dinții, erau toți acolo și am adormit râzând la loc.

Dimineața, la cafea, mă gândeam cum naiba de nu mi-o fi trecut prin cap un credit? Măcar să fi adus vorba de vreo bancă sau să apară acolo în vreun ungher de minte varianta unui împrumut rapid. Ziceai că mi-a luat vreun spirit rău mințile. Bine, eu știu, subconștientul meu e conștient (pun intended) că nu-mi place să mă știu datoare, așa că-mi construiește visele cum știe mai bine, dar totuși, aveam nevoie doar de cinci sute de lei. În ziua de azi găsești chiar și credite online pe sume de genul ăsta, iar avantajul e că poți să ai banii în portofel super rapid.
Când nu poți să deschizi gura să vorbești cum trebuie, faptul că apeși niște taste pe telefon sau laptop și te trezești cu cardul mai rotund în aceeași zi…ei bine, e mare lucru. Când mai adaugi că există și varianta să dai peste un credit fără costuri, deja parcă ți-a pus Dumnezeu mâna-n cap.
Și, desigur, poți să folosești soluția asta rapidă și când găsești pantofii ăia, fix ăia, la reducere, ultima pereche, fix, dar fix măsura ta și ai nevoie de un împrumut până la salariu, dar deja asta e altă discuție.Eh, dar până la sezonul reducerilor, eu mă bucur de faptul că pot încă să zâmbesc fix ca fata asta din poză și mă pregătesc de culcare încă o aventură pe tărâmul lui Morfeu 🙂

telecredit_credit_rapid_online

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

 

 

Advertisements

Chef Ioana și logodna anului

A fost o perioadă în viața mea când mi-am dorit să devin cofetăreasă. A început prin liceu, când îmi plăcea să fac tot felul de deserturi atunci când aveam timp liber, apoi a continuat și în facultate, deși făceam asta tot mai rar și începusem să cochetez și cu alte idei de business-uri. Era o activitate care mă relaxa era un spațiu în care să-mi manifest creativitatea, cu un rezultat mai mult decât satisfăcător. La un moment dat chiar glumeam cu două prietene pe seama hobby-urilor noastre și ziceam că o să fim la un moment dat o super echipă pentru organizat nunți. Una își dorea un restaurant, eu o cofetărie, iar cealaltă o florărie. Numai bine, nu?

Eh, timpul a trecut, acum gătesc din ce în ce mai rar, nu doar pentru că în timpul liber prefer să mai citesc și, după cum bine se vede, să scriu, ci și pentru că tendința mea naturală ar fi să pregătesc dulciuri și dacă tot le fac, cineva trebuie să le mănânce, nu? E adevărat că față de cele din comerț, ale mele sunt fără aditivi și conservanți, dar zahărul rămâne totuși unul dintre dușmanii de seamă ai generației noastre. Mai bine îmi iau o carte, o cană de ceai, mă așez în fotoliu și las gătitul pe seama altora.

Cu toate astea, îmi place din când în când să revin la pasiuni mai vechi, să închid ușa la bucătărie și să umblu prin oale și boluri, să gust, să ridic capacul și să miros, să fac pe interesanta, să mai adaug un praf de piper sau să mai verific o dată focul. Sigur, în general nu fac lucruri foarte complicate, dar alteori mă visez așa un soi de Chef, într-un restaurant pretențios, cu invitați de seamă. La un moment dat am gătit un mușchiuleț de porc la cuptor, cu garnitură de fasole verde trasă în unt și asezonat cu un sos de ciuperci cu smântână, pentru care mai că-mi venea să-mi dau un premiu. Fără falsă modestie, a fost o combinație așa bună, încât îmi plouă în gură și acum. Însă recunosc că meritul este în parte al uleiului de măsline pe care l-am folosit, realizând atunci cam cât de important e de fapt uleiul pe care îl folosești la gătit.

Eh, și pe când amestecam eu în sos mă gândeam cum ar fi să fiu pe bune un mare Chef la un restaurant cu stele Michelin și să-mi treacă pragul tot felul de oameni stilați, care să aprecieze arta culinară la adevărata ei valoare. Să mă văd, de exemplu, în bucătăria de LaPergola, restaurantul de deasupra Romei, în care i-aș urma la tron lui Heinz Beck, iar într-o zi să mă anunțe cineva că Leonardo DiCaprio s-a hotărât în sfârșit să lase deoparte grijile planetei și să se însoare. Sigur, am fost îndrăgostită de el, ca probabil multe adolescente, dar aș fi flatată să vină împreună cu iubita și inelul fix  la mine în restaurant.

Le-aș pregăti un meniu de degustare din 7 feluri, că doar 7 e număr magic și cine nu are nevoie de un strop de magie în viață? Aș începe cu un tartar de amberjack, cu căpșune înghețate, spumă de migdale și finger lime. Sigur, ar putea părea o provocare pentru Leo, încă niște gheață de spart? În realitate însă, știu că le va trezi simțurile amândurora, o să-i facă să fie mult mai prezenți la ce se întâmplă în jurul lor. Felul II ar fi ceva special, nu numai prin gustul deosebit, dar și prin așezare: scrumbie marinată servită pe pat de caponata siciliană.

Aș continua apoi cu sandvișuri cu barbun roșu, fistic, roșii uscate, oțet balsamic din Modena și, bineînțeles, stropite cu ingredientul meu secret: uleiul din fistic obținut chiar la noi în bucătărie cu cea mai eficientă presă de ulei la rece. Aroma uleiului de fistic potențează gustului peștelui, iar combinația cu oțetul special din Modena fac din acest preparat un răsfăț pentru palat. yoda-2

Felul următor ar consta într-o porție de ravioli cu mozzarella de bivoliță și fileuri mici de anșoa, iar al cincilea platou ar fi compus din scoici sotate, servite pe mangold (sfeclă elvețiană), cu măsline și legume sotate, stropite cu ulei de argan, la fel de home-made și el. Spre final, i-aș lăsa să-și odihnească simțurile cu un platou de brânzeturi uscate, pe care să-l savureze în liniște, iar băiatul să-și poată strânge curajul și găsi cuvintele de a-i povesti domniței despre cât de pregătit e să-și petreacă viața-ntreagă împreună.

Aș ajunge, în fine, la partea mea preferată: desertul. Cum nu există dulce mai bun decât ciocolata, aș pregăti o negresă cu cremă de fructe de pădure, servită pe un crumble de ciocolată și asezonată cu sorbet. Vinurile alese cu grijă pentru fiecare fel de mâncare n-ar lipsi din peisaj, nici muzica bună sau lumina potrivită. De peisajul de vis și de atmosfera perfectă nici nu mai vorbim. De-acum știu sigur că toți membrii echipei ar sta cu sufletul la gură, ascunși care pe unde, să afle dacă și când spune da, cum arată inelul și cum îi stă pe deget viitoarei (în sfârșit!) doamne DiCaprio.
Iar eu, cu boneta mea de ditamai Chef-ul, mi-aș purta zâmbetul larg pe buze o seară și-nc-o săptămână, mândră că am pus și eu acolo un strop în povestea lor. Știți doar că femeile sunt mai deschise la discuții importante, mai tentate să accepte oferte, atunci când mănâncă bine înainte, nu?

Ehe, să ne trezim din visare, Ioana!  Am să las chef-ii să-și facă treaba cum știu mai bine, iar pe DiCaprio să se însoare când o vrea (săracul, de-ar ști el ce filme științifico-fantastice îmi fac eu cu el…). yoda1Până una, alta, mai bine-mi văd de pastele și salatele mele, eventual arunc și un ochi pe magazinul profistore.ro (că poate-mi iau cândva pentru acasă o presă din aia de ulei de care povesteam mai sus), iar apoi mă-ntorc la scris și citit, parcă tot mai bine mi se potrivește 🙂

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Notă: inspirația culinară vine de pe amusebouche.ro și Tripadvisor.

 

Scent of a couple

Îl zărești de la distanță: poartă un costum aproape perfect, zâmbește, gesticulează și parcă îl auzi spunând: ”nu mai e nimeni ca mine”. Îți aranjezi o șuviță de păr și-ți vezi de treabă, te bucuri de eveniment și faci conversație cu unul, altul. Din când în când o voce puternică te bruiază, întorci capul și-i arunci o privire tăioasă, în timp ce el îți zâmbește din colțul gurii, după care se scuză politicos și se depărtează de grup. Trece pe lângă tine fără să te scape din vedere și când brațul lui se atinge discret de spatele tău gol, îi simți parfumul și te clatini ușor. Pentru o fracțiune de secundă, vocile oamenilor cu care vorbeai până atunci devin zgomot de fundal și totul în jur rămâne suspendat. Îți revii repede, îți iei un cocktail și te pierzi aiurea prin mulțime, intrând în conversații plate, unde nu e nevoie să poți fii cu adevărat atentă.

***

Rochia ei roșie cu spatele gol și mersul apăsat, dar elegant, îți atrag atenția imediat ce intră în sală. Te asiguri că știe că ești acolo și porți discuții de complezență cu tonul ridicat, arunci impresii și comentarii și o lași să-ți audă inflexiunile vocii. Ai vrea să știi ce spune în timp ce te privește iritată, luând totul atât de personal. Și e bine, pentru că este totul extrem de personal. Te retragi din grup și te pierzi în mulțime, iar când brațul tău se lipește ușor de spatele ei gol, se face liniște. Inspiri adânc și imediat izul ușor, aproape șters, de acum, de piersică, trandafir și frezie este înlocuit de note îndrăznețe de santal, vanilie și mosc. Închizi ochii și treci prin mulțime, căutând, aparent, ceva sau pe cineva, dar știind în sinea ta că ai găsit-o deja.

***

parfum deeply yours-Spuneai că nu vii, îți șoptește la ureche, în timp ce brațul lui îți cuprinde talia și te obligă să te întorci cu fața spre el. Te apropii încet și zâmbești lejer, fără să-i răspunzi, ridici paharul și-l ciocnești de al lui, iar privirea ta aparent nepăsătoare trădează amintiri bine ascunse care ies acum la iveală, odată cu mirosul de Parfum Deeply Yours care-ți umple nările. Nu miroase a măr, vanilie sau ambră, ci a seri lungi și nopți albe, a dimineți cu cafea și croissant cu ciocolată servite în pat, a răsărituri pe malul mării și a plimbări de după-amiază pe aleile cu frunze ruginite.

***

-Și tu spuneai că nu vii dacă n-o să fiu aici, îți șoptește râzând, cu o privire ce ar vrea să-ți spună că nu-i pasă oricum, în timp ce-și ciocnește paharul de al tău. Se apropie încet și-și strecoară mâna într-a ta, iar părul ei miroase a weekenduri ploioase petrecute citind împreună, pe canapea, a probleme existențiale discutate intens la un pahar cu vin și a seri călduțe, de întins pe iarbă, între copaci, mâncat prăjituri fără lingurițe și uitat la stele.

***

Pentru cei mai mulți, era o seară frumoasă de decembrie, în care își întâlneau amici și prieteni nevăzuți de ceva timp, își plănuiau un weekend de catching up în viitorul apropiat și se relaxau pe banii firmei după un an plin și obositor.
Pentru ei era o seară frumoasă de decembrie, în care dansau îmbrățișați pe muzica lui Enrique Iglesias, printre niște oameni cunoscuți, dar pe care acum nu-i mai recunoșteau. Era o seară cu miros de ciocolată și vin fiert, în care se convingeau, încă o dată, că nu-și vor putea rezista nicicând.

Era o seară călduță, care mirosea, dincolo de orice, a regăsire.

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – proba 20