Spovedanie la ceas de seară

”Bună, sunt Ioana și car după mine în fiecare zi o grămadă de prostii.”
Cam așa ar suna introducerea mea la o întâlnire a ODRPP – Organizația Dependenților de Rucsacuri sau Poșete Pline. Scurt, clar, la obiect, asumat și, în plus, cu o mică rimă la final, să sune poetic. Aș sta acolo în fața sălii cu tot curajul strâns la piept și emoția în glas, gata oricând să-mi golesc geanta ce-mi atârnă greu pe umărul drept, ca să fac un al doilea pas spre vindecare.

Mai acum ceva timp mă uitam la Gilmore Girls și mă cruceam când o vedeam pe Rory cum cară în spate rucsacul ăla de ‘jde kile, burdușit în mare parte cu cărți și completat cu tot felul de prostioare. Mă rog, pe parcurs îi mai vine și ei mintea la cap (o fi fost la vreo întâlnire ODRPP?), dar ce vreau să zic e că acum mă uit la mine și îmi vine să-i zic: ”îmi pare rău, nu înțelegeam, acum înțeleg, îmi pare rău.”

Ziceam mai sus că o ședință din asta de ”exorcizare” la ODRPP ar fi deja al doilea pas spre vindecare, asta pentru că pe primul l-am făcut  când am cam renunțat la poșetele mari. A trebuit să folosesc metoda asta cold turkey, că altfel nu-s capabilă. Eu nupotnupotnupot să am o geantă mare și să nu pun în ea un sfert de sertar și toate secretele planetei. Nu pot și gata! Așa că le-am făcut frumos pachet, le-am trimis la Târgoviște și duse au fost. Acum folosesc niște poșete și gentuțe medii și mici, într-o încercare disperată de a-mi lua cu mine doar strictul necesar. Dar vedeți voi, totul, dar absolut totul este relativ. Ce înseamnă strictul necesar?

Păi când ies în oraș sau la o plimbare în parc sau până la Mega să-mi cumpăr struguri și pâine, sigur că pot să iau gentuțele mici. Trântesc în ele niște bani, cardul, buletinul (da, nu ies fără carte de identitate pe stradă, ce să vezi, mai am un pitic), cârpița de șters ochelarii, un balsam de buze, un ruj, cheile, telefonul și cartela de metrou. Toate astea știu să le recit dintr-o singură respirație și mai că-mi vine să mă pup când îmi dau seama că eu așa aș putea fi chiar eficientă, atât ca timp, cât și ca spațiu. Păcat că am piticii ăștia. Nimeni nu-i perfect.

Când în schimb plec dimineața la birou și știu că drumul vieții mă va mai purta prin diverse locuri până când ajung seara acasă, ei bine, atunci deja vorbim în cu totul alți termeni. În poșetă sau trăistuță (știți, textile, cu imprimeuri drăguțe,zici că te duci cu ele la piață, dar de fapt le poți pune pe umăr și să cari dulapul în ele?) există niște adevărate ecosisteme. Le mut de la o zi la alta, în funcție de ce aleg să port în ziua respectivă, dar am grijă să nu uit nimic esențial.

În primul rând, nelipsit e portofelul meu cel roșu, ticsit cu bonuri fiscale, carduri de fidelitate de la două farmacii și o librărie, rețete de la dermatolog și monede de 10 și 50 de bani. Mai am buletinul, permisul, cardurile bancare, cartela de metrou, cardul de acces la sală (nu am mai fost de mai bine de un an și jumătate), un talon răzuibil de la CinemaCity care a expirat de o lună și jumătate și un card de reduceri la H&M valabil până la 31 martie. 2017. Păstrez amintire legitimația de student de la licență, expirată de trei ani, câteva cărți de vizită, permisele de la biblioteca din Târgoviște (unul expirat, da) și o pastilă de Trachisan. Apoi mă întreb de ce e așa umflat și greu, deși eu am trei, maxim patru bancnote la mine. Lasă, știu că oamenii de la ODRPP m-ar înțelege, m-ar accepta și m-ar ajuta să-mi revin.

Acum că am scos pe masă portofelul, să trecem la restul ecosistemului. Badge-ul de acces la birou este, desigur, nelipsit. Am ajuns să-l prind de vreo curea ca să-l găsesc mai ușor dimineața, mai ales când se face mai frig, vin înfofolită și mă încălzesc acolo la recepție de intru într-un cerc vicios: nu găsesc badge-ul, mi se face cald, mă enervez că nu-l găsesc și mă încălzesc mai tare, așa că mi-e mai greu să-l caut eficient și simt că intru într-o buclă infinită. De câteva ori l-am uitat acasă pentru că nu era prins de nimic și nu l-am găsit când am schimbat poșetele, așa că am dedus că vreo forță divină l-a pus deja în aia pe care o voi lua. N-a fost să fie, m-a rugat colegul de la Security să-ncerc să nu-l mai uit. Aș fi vrut să-i explic că lucrurile nu-s așa simple cum par, dar mi-era cald.

Pe lângă portofel și badge, mai am chei, nelipsitul telefon, căștile, minim un balsam de buze (rar se întâmplă să fie toate cinci în aceeași geantă, încerc să nu-mi țin toate ouăle în același coș), un ruj, nelipsita cârpiță de ochelari, un tub de suplimente alimentare împotriva căderii părului pe care tot uit să le iau, dar le țin, că poate îmi amintesc într-o zi, diverse obiecte de igienă feminină și minim o folie de analgezice. Mai am un pix pe care îl scot rar, e pixul de rezervă, în caz că vine iar marea criză la noi la birou și rămânem fără resurse, dar și vreun pliant pe care îl primesc la metrou dimineața și nu găsesc un coș în care să-l arunc.

În ultima vreme, ecosistemul meu s-a îmbogățit și cu un tub de pastă de dinți, o periuță și câteva foi cu versuri pentru orele de canto.
Ocazional mai adaug umbrela mea roșie cu buline albe și dantelă pe margine, o carte dacă știu că am de așteptat pe undeva, o eșarfă în caz că se lasă rece, o cremă de mâini  și, desigur, diverse chestii de ronțăit pe care mi le iau înainte să ajung la birou. Uneori plec cu umbrelă și mă întorc fără, dacă uit să o iau de la uscat și nu mai plouă; alteori plec cu o carte și mă întoc cu două, se pare că ecosistemul meu lucrează și la variante de reproducere. Eh, noi să fim sănătoși.

”Bună, sunt Ioana și car după mine în fiecare zi o grămadă de prostii, iar acum că vi le-am scos pe toate pe masă, vă rog frumos să mă ajutați să uit de legăturile emoționale și să-mi fac curat măcar în portofelul cel roșu care nu se mai închide. Dau la schimb sugestii de prindere a badge-ului pentru o găsire rapidă sau de plasare a pliantelor în așa fel încât să nu se șifoneze înainte de aruncarea la gunoi.”

Până la următoarea ședință ODRPP, vă mulțumesc din suflet pentru susținere, înțelegere și nejudecare. 

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Advertisements

Aspiratorul, leucoplastul și brățara buclucașă

Cred că nu e prima dată când spun că îmi place să gătesc, iar dacă e vorba de dulciuri, cu atât mai mult. Activitatea asta mă relaxează și îmi dă senzația nu doar că fac ceva util, dar și că-mi folosesc cumva energia creatoare, pe care n-o pot pune în practică în vreun demers artistic, din păcate. Când am făcut prima mea mâncare de cartofi singură, mama a răsuflat ușurată și mi-a trântit cu o sinceritate dezarmantă: ”hai că e posibil să te ia și pe tine cineva totuși, nu-mi pierd speranța”. Asta pentru că, știa ea ce știa, nu îmi place deloc să fac curățenie și, spun cu mâna pe inimă, nici nu prea m-am îndeletnicit cu activitatea asta în mod regulat până să plec la facultate. Na, că am recunoscut.

Sigur că odată ce m-am mutat în București, am schimbat macazul, că una e să nu-ți placă să faci curat și cu totul alta e să stai în mizerie. Acasă greul cădea pe mama, iar eu strâmbam din nas și mă agitam toată când ștergeam un praf, dădeam cu mătura prin bucătărie sau pieptănam ciucurii de la covorul de lână de la Cisnădie (da, chiar făceam asta pe vremea covorului ăluia), dar cert e că eram obișnuită să fie curat și ordine. La cămin, ca la cămin. Spațiu puțin, chef și mai și, obiecte cu duiumul și ustensile rudimentare, ce să mai, combinația perfectă.

În anul I, la putere a fost aspiratorul ”Măturica” și după ce în anul II mă obișnuisem cu luxul unui aspirator de ăla adevărat, cu furtun și cablu, în ultimul an, back to square one.  A trebuit să o de-pensionăm pe ”Măturica”. Acum se descurca și ea după posibilități, nu se întâmpla vreodată să avem chiar fiecare colț al camerei fără praf sau fire de păr, dar eram tinere și neliniștite și ne ardea mai degrabă să fie locuibil cât timp lucrăm la licență, decât să impresionăm vreun potențial viitor soț.

Eh, și după ce ne-am văzut noi cu titlul de licențiate în brațe, eu și una dintre fete am zis că e momentul pentru un upgrade și mai serios și ne-am mutat împreună cu chirie. Vezi, Doamne, eram angajate acum, aveam nevoie de mai multă liniște, de spațiu și ordine, de odihnă, ce să mai, se cerea. Doar că, surpriză, aici aveam covor, dar nu și aspirator. Nici măcar un Ideal de ăsta de care avea mama când eram eu mică și nu mă lăsa să-l ating, că nu se știa niciodată cum rămâneai fără el dacă-l bruscai în vreun fel:

O bună perioadă de timp ne-am chinuit cu mătura și peria, ne-am julit genunchii și degetele și tot nu reușeam niciodată să scoatem tot părul și toate scamele. După o sesiune de asta de curățenie ziceai că am fost la o oră de cardio plus un antrenament de functional fitness. Până la urmă, după îndelungi apropouri, mama mi-a zis că bine, îmi dă aspiratorul ei pentru câteva zile, probabil pentru că nu-i venea să creadă că-s atât de implicată. Acum, intenția bună, de lăudat, n-am ce zice, doar că furtunul de la aspiratorul ăsta era ușor avariat, ca să fiu drăguță. Ca să fiu sinceră, era aproape rupt la jumătate, se ”deșirase” parcă și cele două părți erau legate firav între ele și lipite temeinic de mama cu scotch. Dar, hei, aveam aspirator, așa că ne-am pus pe treabă, cu zâmbetul pe buze și speranța că în curând aveam să scoatem și ultimul fir de păr din amărâtul de covor.

Credeți că am reușit? Ei bine, am reușit. După trei ore. După ce ne-am oprit de vreo treisprezece ori, când pentru a ne odihni și a mai scăpa câte o înjurătură, când pentru a lipi furtunul. Dar cum karma nu doarme, noi nu aveam centimetru de scotch în casă, așa că iată-ne consumând în procesul ăsta o rolă întreagă de… leucoplast! Da, ați citit bine, leucoplast! Și, colac peste pupăză, am aspirat și o brățară căzută pe jos, așa că ne-am văzut nevoite să desfacem și să curățăm sacul ăla mult mai devreme decât ne-am fi dorit. Eram, deci, învăluite artistic într-un nor de praf, nor în care a dispărut în ziua aia și o parte bună din neuronii noștri. Inutil să spun cam câți nervi ne-am făcut și cam ce râs isteric ne-a apucat după ce s-a terminat toată povestea.

– Îți dai seama că dacă dădeam cu mătura și peria ca și până acum, eram gata într-un sfert din timpul ăsta, da? Era mai curat, mai rapid și mai fără nervi. Așa ne trebuie dacă avem fițe!

– Îți dai seama că și mai bine era dacă aveam un altfel de aspirator, da? Un Rohnson Aquatech R144 de exemplu,market online logo
care nu doar că are cinci perii pentru curățare și chiar îi funcționează tubul telescopic (și poate așa ajungeam și în colțul ăla din spatele biroului), daaaar are înglobată tehnologia de filtrare prin apă. În traducere liberă, nu mai inhalam toată nenorocirea asta de praf, că se strângea toată direct în recipientul de colectare, pricepi?

-I-auzi, practic îmi scoteam brățara direct spălată de acolo, huh?

-Haha, da, cam așa ceva! Băi, lăsând gluma, nu știu ce părere or să aibă sinusurile mele zilele astea, dar de un lucru sunt sigură: numai aspiratoare profesionale o să visez la noapte.

-Eu zic că dacă nu poți să respiri cum trebuie, sunt slabe șansele să adormi, așa că mai bine arunci un ochi în magazinul MarketOnline.ro, poate prindem vreo ofertă, ceva. Hai că eu mă apuc de călcat.

-O să te uite Dumnezeu acolo dacă vrei să calci tot mormanul ăla azi cu fierul nostru.

-Știu, dar ce, crezi că mama ta ne mai împrumută fierul ăla de la Rohnson după ce o vedea cum arată aspiratorul?

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2016 – proba 1

Pe scara rulantă – de la Muntenia la Universitate

Când eram mică, mama mă lua cu ea cam peste tot, pe de o parte pentru că nu ar fi avut cu cine să mă lase acasă, pe de altă parte fiindcă era de părere că e important să scoți copilul în lume, să socializeze, să învețe cum să se comporte și să vezi cum reacționează în diverse situații. Așa că mergeam împreună în foarte multe locuri și, deși nu eram eu cel mai lipicios copil și plângeam de mama focului la studioul foto, în rest mă comportam foarte civilizat, salutam, aveam răbdare până se termina și cea mai plictisitoare conversație și nu m-am dat niciodată cu fundul de pământ în vreun magazin pentru că voiam nu știu ce jucărie.

Mergeam, deci, în foarte multe locuri, dar de fiecare dată când ieșeam din casă mă rugam să ajungem și astăzi la magazinul Muntenia. În Târgoviște, magazinul Muntenia era, cel puțin pentru mine, un fel de mall. Nu doar pentru că găseai o grămadă de lucruri, de la metraje, goblenuri și mercerie, la haine ”de doamnă” și uniforme albastre cu carouri și șorțuleț, până la servicii de masă scumpe și pahare de cristal, de care nu mă apropiam niciodată prea mult. Muntenia nu era mall-ul meu doar pentru că avea de toate și mă puteam plimba în voie printre rochii și pantofi din piele, ci și pentru că avea scări rulante. Aveam, n-aveam treabă până la ultimul etaj, mama știa că trebuie să le urcăm neapărat pe toate, de mai multe ori chiar, dacă ar fi fost după mine. Dar nu era după mine, pentru că ori închidea la poștă, ori pleca doctorița, ori trebuia să mergem și la magazinul Mondial. Oh, dar Mondialul nu avea scări rulante. Deal breaker.

În ciuda aparențelor, nu despre magazinul Muntenia voiam să povestesc, ci despre relația mea extrem de veche cu scările rulante, relație care a devenit tot mai solidă în ultimii cinci ani, de când ne întâlnim aproape zilnic în București. Ne știm, ne simțim, merg la birou cu metroul, ceea ce înseamnă că am urcat și am coborât pe escalatoare de mii de ori până acum. Am mai pus câte un picior aiurea pe două trepte poate, dar nu mi s-a întâmplat niciodată să cad sau să mă dezechilibrez. Până acum vreo două săptămâni, când s-a întâmplat neîntâmplatul.

 
Era într-o dimineață aglomerată, în drumul spre serviciu, când la Universitate trenul a mai vărsat un val de oameni, de mă întrebam unde om fi încăput atâția, că tot plin era și după ce am coborât noi. În fine. Și când să pun piciorul pe o treaptă, fix în milifracțiunea aia de secundă de care ai nevoie ca să te echilibrezi, doamna din fața mea s-a emoționat și s-a lăsat elegant pe spate. Cum am încercat eu s-o împiedic să se reverse peste mine și apoi să o punem de un domino, ce credeți? Exact, ea și-a revenit ajutată de mâna mea salvatoare, iar eu m-am dus frumos pe spate. Dacă mi-a trecut toată viața prin fața ochilor? Nu chiar, dar pe la clasa a IV-a tot ajunsesem când m-a prins domnul de lângă mine și m-a repus pe picioare. Când mă uit în jos, ce să vezi! Și persoana din spate se dezechilibrase, evident, dar și ea găsise un om bun care s-o țină la verticală. Uite că am avut noroc, știam eu că dimineața e momentul meu preferat din zi.

Acum, în tot timpul ăsta, credeți că prima piesă din domino se uita disperată la noi cu privirea de vai-uite-ce-am-făcut-era-să-și-rupă-gâtul-femeile-astea-două-și-bine-că-le-a-ajutat-cineva-vă-rog-frumos-să-mă-scuzați?! Nu, doamna admira liniștită priveliștea, de ziceai că e în telecabină spre Everest. Moment în care mă întreabă salvatorul meu personal:

– Dar ce ați pățit, ce s-a întâmplat? Că ați dezechilibrat-o și pe doamna din spate, bine că nu ați pățit nimic niciuna.

Eu îi răspund vizibil iritată, așteptând ca madam să mă onoreze măcar cu o privire din milă.

– Mulțumesc pentru ajutor. Păi eu nu mare lucru, doamna din față probabil nu a pus piciorul bine și când am încercat să o țin, m-am dus eu pe spate.

Ei, și în sfârșit eforturile mi-au fost răsplătite, individa s-a întors și mi-a aruncat o privire plină de regret ironie și a început să râdă. Da, să râdă! Adevărul e că perspectiva a două capete sparte sau picioare rupte pe scara rulantă de la metrou e foarte amuzantă, absolut.

– Și aparent i se pare și foarte amuzant, completez eu de-a dreptul plină de nervi de-acum.

La momentul ăsta deja ajunsesem sus. Madam s-a dus în plata Domnului, să-și continue ziua minunată începută cu o doză de amuzament, că doar râsul e sănătos și te menține tânăr, eu am bâiguit vreo două înjurături, mi-am înfășurat eșarfa în jurul gâtului, mi-am cumpărat un covrig de supărare și m-am grăbit la birou. Inutil să mai spun că până am intrat în clădire m-am certat în capul meu cu respectiva, pentru că efectiv nu-mi venea să cred că n-a avut bunul simț de a lega o frază simplă: ”Mulțumesc, îmi pare rău că v-am dezechilibrat și pe dvs., sunteți bine, ați pățit ceva?”

Sunt însă convinsă că s-a împiedicat de vreo bordură sau a intrat în vreun perete de sticlă în dimineața aia, pentru că nu e normal să trec prin așa ceva înainte să-mi beau cafeaua. Și karma nu doarme.

Cum am învins sesiunea prin râs

S-a terminat, gata. Am realizat abia acum, la aproape o săptămână după ultimul examen, că asta a fost ultima sesiune serioasă din studenția mea, c’est fini la comédie. Semestrul următor nu mai e despre examene, despre seri de weekend pierdute printre cursuri, despre nopți dormite pe sfert și dimineți în care să mă trezesc cu un ibric de cafea, în loc de obișnuita cană. Și m-a bușit râsul când mi-am dat seama că, da, s-a încheiat mișto de tot, cum nici nu m-aș fi gândit. Să vedeți.

Vineri seara, pe la 7 așa, așteptam noi, toți marii specialiști în marketing bancar adunați într-o sală, să ne etalăm cunoștințele vaste dobândite în noaptea anterioară. Pe la 7 și-un sfert trecute fix, proful nimic. La un moment dat, când mai aveam așa cam un sfert de covrig de mâncat, intră în  sală patru crai. Să fiu mai precisă, trei crai și o crăiasă, unul mai mândru ca altul. Am râs, că asta fac de obicei când cred că aud sau văd o glumă. Îl recunoscusem doar pe proful de seminar de la Inginerie Financiară, examen care m-a făcut să ascult ”We are the champions” o zi întreagă când am aflat că am trecut din prima. Ce să caute omul aici? Doar dacă…

Da, proful a trimis această echipă ”bine sudată” să țină examenul în locul lui. Acum, c-o fi fost pentru că era plecat pe te miri unde, sau o fi fost pentru că nu ne-a văzut la cursuri și-a zis să ne plătească acum cu aceeași monedă, asta n-o mai știu. Știu doar că s-a lăsat cu mutări din bănci după niște algoritmi prea complecși pentru mintea mea după 10 ore de muncă, cu foi capsate și cu telefoane către prof, care să explice că de fapt nu aveam nevoie de foi capsate, că ne trimisese el deja. Recunosc, am început să râd încetișor, până la 7:43, când am început oficial examenul. Cu fiecare întrebare citită râdeam puțin mai tare, că dacă era după mine aș fi ales toate răspunsurile la vreo 13 grile din 15. N-am făcut-o, stați liniștiți.

La un moment dat, în ciuda concentrării mele intense, am simțit că o discuție interesantă are loc între o colegă a mea și unul dintre cei doi profi rămași în sală, probabil nefumători. Mă rodea curiozitatea, deși eu n-aveam întrebări,  că înțelesesem cerințele, probleme aveam cu răspunsurile. Pe măsură ce proful părea mai implicat decât colega mea, situația devenea mai interesantă, iar când el a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe proful de curs, deja nu mă mai puteam concentra la grila numărul 9. N-am prins mare lucru din discuția aia, dar ce am înțeles a fost nedumerirea omului de la capătul celălalt al firului, omul chiar nu înțelegea ce ar putea fi neclar la cele trei subiecte deschise de pe foaia de examen. Asta m-a liniștit, că nici eu nu înțelegeam, dar știți cum e, când înveți în două-trei jumătăți de seară nu prea te poți baza așa tare pe ce știi.

Ei bine, problema era că, aparent, subiectele erau formulate abiguu, incomplet. Exprimarea „Elaborați asupra politicii de personal a unei bănci….bla bla” adaptată din engleză a pus niște probleme mai complexe decât întrebarea în sine. Adică în timp ce eu mă gândeam oare ce naiba-mi amintesc din politica de personal, colega mea se întreba ce anume trebuie să elaboreze. Da, știu, nici ea nu e fără vină aici, am dat atâtea examene de genul ăsta, că era practic imposibil să greșești scriind tot ce știai. Dar voi vă dați seama că noi am avut patru, repet, PATRU supraveghetori, dintre care cel puțin unul prof de inginerie financiară, și a fost nevoie să fie sunat proful de curs ca să lămurească problema? Păi numai din ambiție și nu-l sunam, să nu închidă telefonul și să spună că ne-a trimis degeaba acolo.

michael jordan laughing out loud

Could you, please, elaborate on that?

Am râs. Vreo cinci minute nu m-am putut opri, am râs cu atâta poftă, cu capul pe bancă, încât profa supraveghetoare se uita la mine și mai să se pornească și ea. Am râs pentru că vorbim jumătate în engleză, dar ne lovim de niște formulări, am râs pentru că nu vedem pădurea de copaci, am râs pentru că erau niște grile la care puteam la fel de bine să dau cu banul ca să aleg între a sau b. Dar n-am făcut-o. Am făcut un compromis între ce-mi suna mai aproape de ce citisem și cum  urma să arate modelul hașurat pe tabelul cu răspunsuri, am trecut mai departe, am umplut paginile disponibile cu ce-mi aminteam de la colegii de birou despre marketingul digital, mi-am strâns lucrurile și am plecat acasă, bucuroasă că s-a terminat așa mișto sesiunea.

Și-abia târziu de tot mi-am dat seama că s-au terminat toate sesiunile și că-n 5 ani de facultate n-am avut un examen la care să râd ca la ăsta. Și-acum că am elaborat suficient asupra subiectului: mersi, ASE, nu încetezi să mă surprinzi!

Defulare

Hai să clarificăm o chestiune: nu e vorba că nu mă interesează părerile altora. Faptul că trăiesc între oameni mi se pare unul dintre cele mai faine lucruri, pentru că eu continui să cred că sentimentul de apartenență e printre cele mai importante. Nu cred că aș putea să trăiesc singură pe o insulă, ce farmec ar mai avea toată treaba asta? Așa că da, chiar mă interesează părerile celor din jur, contrar aparențelor, doar că nu ale tuturor.

Imaginea aia din „My girl” pe care am pus-o pe blog zilele trecute era cât se poate de potrivită. I only surround myself with people I find intellectually stimulating. Sau cel puțin încerc. Și, cumva implicit, asta înseamnă că mai mult mă interesează părerile lor, ale oamenilor ălora care-mi sunt dragi, care mă fac să-mi doresc să fiu mai bună, mai instruită, mai informată, mai atentă la ce se întâmplă în jur, mai capabilă, pe care îi admir sau care sunt alături de mine și atunci când nu sunt cea mai bună companie.
N-am zis niciodată că nu-mi pasă ce cred ceilalți, că eu trăiesc fix cum mă taie capul și fac tot ce vreau la orice oră din zi și din noapte, nu sunt chiar o nonconformistă și pe alocuri chiar mi-aș dori să-mi pese mai puțin, dar sunt chestii pe care nu le poți schimba, pur și simplu. M-am obișnuit cu ideea că oamenii judecă după standardele lor și, de altfel, am recunoscut mereu că și eu fac asta deseori, dar o să-mi permit aroganța de a spune că unii au standarde mai înalte decât alții. Așa că permite-mi să te scutesc de efortul de a-ți verbaliza părerea despre parcursul meu intelectual sau profesional, ori despre viața mea personală și despre oamenii pe care îi am cel mai aproape sau dimpotrivă. Despre hainele pe care le port și prețurile lor sau despre locurile pe care le frecventez și activitățile din timpul liber. Nu pentru că sunt vreo altruistă și-mi pasă de efortul pe care l-ai depune ca să-ți găsești cuvintele, ci pentru că mi-ar lua și mie ceva timp să-ți analizez ținutele de prost gust, stilul în care te exprimi, gusturile muzicale, preocupările din timpul liber, performanțele intelectuale sau numărul de cărți citite . Ok, asta ultima nu, nu mi-ar lua mult timp.

Așa că nu mai bine ne uităm fiecare în ograda lui? Pentru că faptul că vecinul de la trei fumează pe geamul de la dormitor contează mult mai mult decât părerea ta despre mine. Și sunt absolut convinsă că viceversa e valabilă, plus sau minus fumul din casă.
Înțelegi tu? Nu e vorba că sunt o arogantă nesimțită căreia nu-i pasă de cei din jur și se dă mare că scrie corect gramatical. E vorba că standardele noastre sunt atât de diferite, încât eu probabil n-o să pricep în veci cum poți purta asemenea pantofi și fusta aia tip bandou sau tricoul cu vedere la burtă și ochelarii de soare în club, după caz, iar tu n-o să înțelegi care e faza cu ”pe care” ăsta.

Sigur, ești liber/-ă în continuare să spui ce crezi despre mine, dar you’ve been warned: cel mai probabil n-o să-mi pese.

Nu-mi pasă!

headphones

Sunt atâtea locuri libere în autobuz, dar tu te așezi fix lângă mine, eh, asta e. Mă anunți că ți-ai lăsat punga cu pateuri pe scaun ca să-l ții ocupat, îți răspund cu un ”Ok” și un zâmbet disimulat. Pleci și te întorci după câteva minute, te așezi și ai grijă să stai și pe jumate din scaunul meu, doar sunt mai micuță, n-am nevoie de atâta spațiu, nu? Nu mă interesează de ce ți-ai cumpărat pateurile, nu vreau să știu că le-ai luat pentru că ești diabetică și nu ai mâncat sau pentru că pur și simplu îți plac pateurile.

Mă întrebi unde merg, îți răspund și apoi știu că-mi va părea rău tot drumul că am făcut-o. Da, de acolo sunt. Da, sunt la facultate la București. Nu, nu stau în gazdă, stau la cămin. Normal că te interesează cât plătesc, sigur, cum să nu te intereseze. Dar eu nu vreau să știu de băiatul pe care îl ții tu în gazdă, nu vreau să știu câți ani are, de unde e sau cât îți plătește. Nu sunt curioasă să aflu cum îl cheamă sau unde lucrează. Nu e problema mea că el câștigă 100 de lei pe seară la shaormerie (haha, ce-am râs la asta) plus încă nu știu câți bani de la al doilea job și că ție îți spune că n-are bani să-ți plătească. Știi ce bine trăiam și înainte să aflu că joacă la păcănele și că de aia nu-ți plătește, iar tu ai pus piciorul în prag și, pac, a venit Georgică într-o dimineață cu sutele de lei la tine?
Nu mă interesează că îi speli și îi calci, că nu are el clor și balsam de rufe, că nu pune cearceaf pe canapea și că-ți strică mobila bună, că-și cumpără bere și nu poți să-i interzici și că atunci când nu ți se face ție milă de el i se face bărbatului tău. Pur și simplu nu. Ce treabă am eu că are o iubită ardeleancă sau unguroaică și că ea nu-l ceartă că-și joacă banii? Să fie sănătoși.
Și, ghici ce? Nici de baba cu Alzheimer pe care o supraveghezi nu mă interesează. Nici cât de cuminte și curată e asta comparativ cu cea anterioară. Uită-te la mine cum mor încet zâmbindu-ți uneori și rugându-mă să taci.

Prind momentul propice și îmi pun căștile în urechi, întorc capul spre geam și mă gândesc că acum sigur am scăpat. Dar stai așa, că trebuie să-ți ofer consiliere de beauty, că ți-ai pus în urechi o pereche de cercei și nu știi dacă-ți stau bine. Dar să stau liniștită, că ai și de aur, dar ăștia sunt doar așa niște gablonțuri. La naiba, știam eu că trebuie să-nchid ochii și să mă fac că dorm, situațiile extreme cer soluții extreme.
Nu, nu pot să-ți dau telefonul meu să-l suni pe taică-tu, pentru că nu vreau. Înțelegi? Nu vreau, pentru că ești doar o doamnă cu care împart aerul din autobuz și pentru că asta va fi cea mai lungă oră și jumătate din viața mea dacă nu respecți faptul că am căștile în urechi și asta înseamnă că nu vreau să socializez cu tine. Cât de greu e să te prinzi de chestia asta?

Am făcut drumul București-Târgoviște de zeci, probabil sute de ori. Niciodată n-a fost atât de chinuitor. Bine că de Georgică ți se face milă uneori, de mine nu ți s-ar fi făcut.

Relapse

Prima dată a fost prin noiembrie. Am zis totuși ”Hai, fie!”, poate o dată pe sezon trebuie să mai bifez și asta. Am crezut că o să-mi dau sufletul tușind, că o să îi înnebunesc pe cei din jur și că or să mă asfixieze colegele într-o noapte, după ce le trezeam din somn cu sunetele suave pe care le scoteam. I got lucky, n-au făcut-o, dar a fost o experiență greu de uitat. Cred că singura parte mișto din ea a fost că farmacista m-a întrebat câți ani am, cică siropul ăla pe care mi-l recomanda nu e destinat minorilor. Am fost mirată inițial, dar pe urmă mi-am amintit că mai erau oameni care, ziceau ei, nu mi-ar fi dat mai mult de 16-17 ani.
După juma’ de sticlă de sirop, multe strepsilsuri și coldrexuri, am învins. Și-a făcut frumos bagajele și dus a fost. Și-o fi căutat găzduire pe la altcineva, nu știu, nici nu m-a interesat. De virus zic.

A doua oară a fost acum vreo două luni, pare-mi-se. Atunci m-am prins eu mai repede ce se întâmplă, am făcut cum am făcut și am scăpat doar cu un nas roșu, un gât sensibil și vreo 4 pachete de șervețele sacrificate. Nu mai zic de jumătate de sticluță de picături nazale, ceai, lămâie și alte chestii c-vitaminizate. N-a fost amuzant nici atunci, nici măcar vocea mea dubioasă nu era amuzantă, ce să mai zic de faptul că abia adormeam.

Dar acuma, acuma parcă deja sunt plină de nervi. Și nu pentru că aș avea febră, vreo durere de-aia în gât, de să-ți vină să plângi când înghiți sau vreuna de cap, de nu-ți poți ține ochii deschiși. Pentru că n-am. Am mâncat niște pastile de astea de gât ca pe bomboane, ca să nu zic că n-am dat banii pe ceva, dar singura problemă e că nu pot respira. Big deal, huh? A fost amuzant în prima zi, când îmi auzeam vocea asta nazală, dar deja când sunt rugată să repet pentru a n-a oară același lucru fiindcă nu mă poate lumea înțelege devine iritant. Și hai, trec și peste asta, niște picături și două-trei pastile de Airwaves Extreme pot face minuni, problema e că o să rămân fără piele pe nas. N-apuc să-mi dau cu cremă bine, că peste 5 minute se cere suflat din nou. Păi când vrei, mă băiatule, să ne revenim dacă o ținem tot într-o veselie așa? De vis, vă zic.

Și-acuma întreb și eu, nu vrea nimeni o răceală? Că la mine e a treia oară pe sezonul ăsta, am prins ideea, cum s-ar zice: ”been there, done that”. Just take it! Pretty please?