O poveste despre o pereche de chiloți pierdută la un banchet

Când am terminat clasa a IV-a, am plecat în excursie cu școala, pentru a sărbători finalul ciclului primar. Era tradiție în cadrul școlii mele să avem un banchet la munte. Ne strângeam în autocare toată generația, ne păzeau învățătoarele și câțiva părinți dornici să ajute ca supraveghetori, apoi ne hlizeam pe drumul până la munte. Mă rog, eu eram în principal ocupată să nu mi se facă rău de mișcare, dar știți cum e, după o vreme îți amintești mai mult lucrurile faine.
Ieșirile astea se întâmplau într-una din cele trei tabere pentru elevi din zona noastră: Căprioara, Cerbul și Vânătorul. Vânătorul era cumva cea mai fancy în capul nostru, nu știu de ce, poate fiindcă era la o altitudine un pic de tot mai mare. Anyway, noi am mers la Căprioara.

Îmi pusesem în geanta mea de voiaj nouă, cumpărată din Europa de mamaie, câteva hăinuțe “de purtare”, dar și un outfit mai special pentru petrecerea pe care urma să o avem. Jeanșii cu dungă pe mijlocul piciorului, de care mă îndrăgostisem în cabina magazinului din centrul vechi și aproape că nu-mi venise să cred când mama a zis că mi-i cumpără – pentru plimbări și joacă în curtea complexului,  fusta alba, pantalonii portocalii trei sferturi, cu terminație în stil clopot și bluza alb cu portocaliu, cu mâneci fluture – pentru petrecere. Sigur că-mi luasem și lenjerie la mine, ba chiar îmi pusesem separat niște ciorapi lycra și o pereche de chiloți tanga, pentru că, nu-i așa, eram fix în perioada în care era sacrilegiul suprem să ți intuiască dunga de la lenjerie prin fustă sau pantaloni. 

Toate lucrurile au mers fix așa cum speram. Reușisem să negociem locurile în camere în așa fel încât să dorm cu fetele cu care aveam chef, într-o cameră mai mică, mai intimă, unde ne închipuiam noi că vom vorbi pe întuneric până aveau să ni se închidă ochii. Băieții, cazați în vila de lângă, ne-au făcut și farsa cu pasta de dinți pe ușă, dar i-am iertat, că era miezul zilei și oricum ne avertizaseră. Ce să mai, totul a mers ca uns. Până la un punct. Poate ați crede că ploaia torențială care a început la scurt timp după ce am ieșit la plimbare ne-a stricat planurile, însă vremea n-a făcut decât să amplifice problemele ce-au apărut în sâmbăta aia.

Când camerele din tabără se transformă în saloane de recuperare medicală

Sursa: giphy.com

După ce am mâncat de prânz și ne-am ascuns prin camere de ploaie, câțiva colegi au început să se simtă rău. Nu-mi amintesc ce altceva am mai mâncat, dar n-o să uit în viața mea cănile din metal gri în care ni s-a servit supa. Se poate ca sclifoseala mea deosebită în ceea ce privește mâncarea să-mi fi salvat stomacul de la chin, cert e că în vreo două ore, jumătate din echipă era doborâtă. Dacă ar fi avut energie, probabil s-ar fi bătut pe al cui e rândul la baie, însă n-au avut. În scurt timp, eram parte din echipa nou-formată de infirmiere, ținându-le pungile colegilor care n-au fost suficient de norocoși cât să mai ajungă la baie. Făceam drumuri prin ploaie în vila vecină, să mai discutăm cu învățătoarele, să vedem cine, de ce ajutor mai are nevoie, ne întorceam la vila noastră, cu pungi noi și suluri de hârtie igienică, ștergeam, ne spălam pe mâini, ne reluam treaba.

N-aș ști să vă spun cât timp a durat toată distracția. Ploua torențial, aveam părul strâns într-un coculeț mic, jeanșii mei cu dungă făcuți fleașcă și eram dezamăgită. Se vede clar asta pe singura poză pe care am găsit-o de atunci. Eram dezamăgită de întreaga situație în general, dar și fiindcă a trebuit să-mi schimb camera, în particular. În camera noastră intimă i-am pus în carantină pe o parte din colegii bolnavi și ne-am reorganizat. Mi-am mutat rapid lucrurile în camera mare, am reușit să-mi rezerv un pat la perete și am găsit și o bucată de dulap în și pe care să-mi așez hainele și bagajele. M-am întors apoi la ajutat, la transportat ceaiuri, pastile și șervețele.

Cum am purtat chiloți ne-tanga la o petrecere pe vremea  când aveam 10 ani

Sursa: giphy.com

Când lucrurile s-au mai calmat și colegii n-au mai avut ce să dea la boboci, iar pastilele au început să-și facă efectele, le-am închis lumina și ușile și noi, cei neatinși de molimă, ne-am dus să ne pregătim pentru “petrecere”. Am căutat punga cu ciorapii lycra noi și chiloții tanga până m-am înroșit de nervi. Nu i-am mai găsit, iar după toată zăpăceala din ziua aia nici nu mai eram 100% sigură că i-am avut măcar. M-am resemnat și mi-am pus pantalonii clopot și sandalele albe cu baretă pe gleznă și m-am dus la dans. Eram un pic dezamamăgită că mi se vede dunga de la lenjerie, însă mă bucuram că eu pot dansa Macarena și râde cu colegii mei, că n-am avut ghinionul să zac într-un pat toată după-amiaza și seara. La urma urmei, mă așteptam eu cumva că în viață o să trec prin situații mai penibile și enervante de atât, ce atâta frustrare pentru o pereche de chiloți?

Nu-mi amintesc dacă am mâncat ceva în seara aia, însă am dansat și am încercat să mă distrez cât de mult. Nu doar fiindcă era un eveniment important, dar și pentru că era ultima mea reuniune de genul cu grupul acesta de colegi. Dădeam examene pentru a fi admisă în clasa a V-a la unul dintre cele mai bune licee din oraș și știam că am toate șansele să iau. Urma să mă despart de colegii mei și mă apucase deja nostalgia.

Încheierea sau despre cum să nu te comporți cu un copil atunci când ești părinte

Sursa: giphy.com

Când am coborât a doua zi din autocar, mama mă aștepa nerăbdătoare. Abia așteptam și eu să-i povestesc cum a fost, prin ce am trecut, cum am scăpat de îmbolnăvire, cum i-am ajutat pe colegi, cum ne-am distrat până la urmă, ce amintiri mi-am făcut. Ah, și cum am crezut că mi-am pierdut punga cu chiloții și ciorapii, doar ca să descopăr după petrecere că îi pusesem, în toată zarva schimbării camerelor, PE dulap în loc de ÎN dulap și în graba pregătirii, n-am mai fost pe fază să-i găsesc. N-am apucat însă, fiindcă s-a dat jos din autocar mama unei colege, care mersese cu noi în excursie. A salutat-o pe mama, i-a zâmbit și i-a sumarizat într-o frază cum a fost excursia:

Bună ziua, doamna Miroiu! Ce faceți? Să vă povestească Ioana cum și-a pierdut chiloțeii în excursie! Hahahahah!

Mi s-a mai întâmplat de atunci în viață să rămân perplexă, însă adult fiind mă trezesc mai repede la realitate și apuc să ripostez. Plus că atunci eram un copil și-aș fi părut lipsită de respect. Că doar știți cum e, copiii sunt datori să respecte, să asculte, să aprobe, să se simtă prost, chiar și când ar avea dreptul să se revolte și să “răspundă” (o știți pe aia cu “l-am articulat, că mi-a răspuns!”, da?).

M-am simțit umilită, nerespectată, neîndreptățită și complet dezamăgită. Am rămas cu un gust atât de amar după discuția aia, încât și scriind articolul ăsta a fost nevoie să beau câteva guri de bere, doar ca să simt ceva mai amar. Serios?  Din tot ce făcusem în weekendul ăla, asta era cu adevărat important? Faptul că nu mi-am mai găsit chiloții tanga și a trebuit să port chiloți normali la o petrecere de copii de clasa a IV-a? Uau, cât de nasol și absolut de râs! Doamna respectivă, om în toată firea și părinte responsabil, cu atâta a rămas după excursia aia despre mine, că mi-am pierdut punga cu chiloți. Nu cu faptul că am plimbat pungi cu vomă din dormitor la baie ori că am șters podele cu suluri de hârtie igienică și că am umblat prin ploaie ca să aduc pastile și căni de ceai. Nu cu faptul că n-am comentat o secundă, când aș fi avut tot dreptul să o fac. Aș fi putut să mă așez în pat cu fundul în sus și să spun că nu mă ridic de acolo să fac nimic, că nu-i treaba mea, că într-o tabără de copii trebuie să fie cineva capabil să ofere astfel de asistență și că, mai ales, n-ar fi trebuit să i se facă nimănui rău de la mâncarea aia. Nu, primul lucru pe care doamna respectivă s-a găsit să i-l spună mamei a fost cum mi-am pierdut eu chiloții tanga.

Sigur că și mama a fost luată prin surprindere. Îmi amintesc privirea ei când m-a întrebat nedumerită: “Așa s-a întâmplat, mami?”. Nu mai știu ce i-am răspuns, probabil am salutat-o pe doamna și i-am zis mamei că-i povestesc acasă.

Am citit ceva acum câteva săptămâni care mi-a amintit de asta și-am zis că trebuie să scriu pe blog despre amintirea mea. Ieri dimineață eram între somn și trezie când m-am găsit gândind cum să pun în cuvinte povestea. Mă foiam în pat și îmi imaginam cum stau cu laptopul în brațe și vă povestesc. Dacă m-a marcat? Nu cred că ăsta e cuvântul. Dar au trecut aproape 16 ani de atunci și n-am uitat asta, ba încă îmi lasă un gust amar de fiecare dată când îmi amintesc. Și-atunci mă gândesc că poate că nu-i rău să o împărtășesc aici. Dacă ajunge la o singură persoană care se va gândi de două ori înainte să se comporte așa cu un copil, tot a ieșit ceva bun. Iar dacă nu, măcar ați râs de cum am purtat eu chiloți ne-tanga la o petrecere când aveam aproape 11 ani. Wow! Senzațional!

O poveste cu o tunsoare nouă și o placă veche de 10 ani

Sursa: everydaycheapskate.com

Azi dimineață, pe când îmi întindeam părul, mi-am dat seama că am placa asta de o grămadă de ani. Să tot fie vreo 10, dacă nu mă înșală memoria. O grămadă, nu v-am zis? Acum e drept că părul meu e destul de subțire și oricât de mult s-ar ondula el la vârfuri, reacționează destul de rapid la căldură. Cu toate astea, e totuși o placă pe care o am de 10 ani și care încă își face treaba ok pe părul meu. Nu e reclamă, nu-s așa șmecheră cât să am eu parteneriat cu Rowenta, dar să știți că e de la ei, dacă sunteți interesați.

Dar scopul acestui text nu e să-i fac statuie acestei plăci. Nici pe departe. Ci să vă povestesc cum am ajuns să mi-o cumpăr în primul rând. Ehe, maică, ale tinereții valuri. Să vedeți cum a fost.

Terminasem clasa a X-a parcă. Sau a IX-a? Nici nu mai știu exact. După experiența ratată cu piercingul pe care mi l-am făcut la finalul gimnaziului, simțeam nevoia de o schimbare radicală, dar mai cuminte în același timp. Și ce face orice femeie când vrea o schimbare mare și mică în același timp? Își face ceva la păr, îl tunde, își pune extensii, îl face blond platinat, roșu sau, de ce nu, mov ori verde praz.  Eu m-am dus să mă tund.

Orice minune ține până la prima spălare

Zis și făcut. M-am așezat pe scaun. Am zis că vreau ceva mult mai scurt, un pic în scări, un pic filat, poate un breton, ceva să mă schimbe, dar să meargă și cu ochelarii, ceva fain, în sfârșit. And oh boy, did that guy deliver! M-a tuns băiatul ăla așa mișto, de-mi venea să îmi fac cu ochiul în oglindă când mă vedeam. Un breton pe o parte, care nu-mi intra în ochi fiindcă se sprijinea perfect cumva pe rama de la ochelari, o tunsoare de adolesentă badass și sexy, cu păr drept, cum îmi doream dintotdeauna, din ăla ca în reclamele de la Pantene. Am plecat fericită, i-am lăsat chiar și bacșiș omului, din alocația mea.

Două zile mai târziu, sâmbătă, m-am spălat pe cap. Am cântat relaxat cât timp îmi ștergeam părul cu prosopul, l-am aranjat apoi cât să revină la forma dorită, apoi l-am lăsat la uscat.

Știți ce se întâmplă cu un păr subțire, din ăla ușor pisicos și cu tendință de ondulare de la jumătatea firului în jos atunci când se usucă fără să fie coafat?

Vă zic eu: capătă o textură ușor “afânată” și, surpriză!, să ondulează de la jumătate. Vă puteți închipui cum se afânase și ondulase bretonul meu filat? Cum mi se ridicaseră treptele de la claviculă la bărbie cât ai zice “tunsoare”? Cum se ridicaseră toate firele alea mici, care abia începuseră să crească și stăteau electrizate? Din lookul badass cu care ieșisem din coafor nu mai rămăseseră decât amintirile și o poză pe care mi-o făcusem cu webcamul  de la calculator. Inutil să spun că m-am pus pe plâns. Ia uite, domne, eu voiam o schimbare, un boost de încredere și acum ce aveam? Un mop pe post de păr și un milion de regrete. Unde nu-i cap, vai de .. tunsoare!

O tunsoare nouă vine la pachet cu un gadget nou

Norocul meu că i s-a făcut mamei milă de mine când m-a văzut cum sare cămașa de pe mine de la atâtea suspine. Mă rog, eu o bănuiesc că a speriat-o felul în care arătam, de parcă-mi băgasem degetele în priză, dar să nu mai dezgropăm trecutul. M-a pus să-mi șterg ochii, să-mi suflu nasul și m-a întrebat dacă putem face ceva să rezolvăm problema. Ceva care să nu implice să mă tund zero sau să-mi petrec jumătate de an cu un fes pe cap. Că era abia finalul verii. I-am zis că tunsoarea stă bine dacă părul e perfect drept și că băiatul ăla mi l-a făcut cu placa.

A oftat un pic, m-a luat de mână și-am plecat la cumpărături. După 15-20 de minute de uitat prin magazin, am ales o placă simplă de la Rowenta, am plătit de trei ori mai mult pe ea decât dădusem pe tunsoare și-am plecat acasă. Câteva luni bune mi-am îndreptat părul cu placa în fiecare zi. În. Fiecare. Zi. La un moment dat a crescut suficient de mult cât să se așeze omenește fără atâta bătaie de cap, iar aia a fost ziua în care am simțit că fericirea e ceva super palbabil. Atunci am apreciat cu adevărat ce înseamnă să n-ai nevoie să-ți aranjezi părul ca să arăți uman. Sigur, nu arătam ca scoasă din cutie, dar arătam ca un om, ceea ce era arhisuficient.

Da, doamne dragi, fericirea e și atunci când ai “a normal hair day”, parol! Iar când nu vine natural, o placă bună (sau un ondulator sau o perie, you name it) face toți banii. Mai ales când o ții și-o folosești și 10 ani mai târziu!

Cum era să ajung de la bal la spital

Sursa: giphy.com

Acum vreo 7 ani și jumătate am cunoscut o fată foarte antipatică. A intrat în camera mea de cămin cu o fostă colegă de liceu, s-a așezat pe patul unei colege fără măcar să ceară voie, părea prea flower-power și urma să mai fie și cu mine în grupă. Mi se părea chiar enervant. O bucată de vreme, niște proiecte, cafele și poezii mai târziu, a devenit cea mai bună prietenă a mea. Am râs cu lacrimi, am plâns cu sughițuri, am povestit lucruri pe care nu le-am mai spus nimănui, am scris, am șters, rescris și trimis mesaje împreună, am cunoscut oameni și-am șters din memorie alții, am mâncat After Eight și-am chicotit în seminarele de la 7:30, am tremurat la examene și-am zâmbit la absolvire.

În primăvara lui 2018, fata asta minunată s-a măritat, iar eu am avut norocul să fiu acolo întreaga zi. Am râs, am plâns, am participat la cea mai lungă cununie civilă din istoria nunților, am ținut lumânarea în biserică, am stat cu sufletul la gură (și fără să filmez, asumându-mi reproșurile) în timpul dansului mirilor, am băut shoturi dulci la 4 dimineața în timp ce ea dansa desculță. Am avut mare noroc să fiu acolo toată ziua aia. Nu pentru că aș fi rămas blocată pe Autostrada Soarelui sau pentru că, Doamne ferește, ne-am fi certat înainte și m-ar fi concediat din poziția de domnișoară de onoare. Nu. Ci pentru că o clipă de neatenție și-o ușă buclucașă aproape că m-au costat un picior și-o nuntă. Să vedeți cum s-a întâmplat.

Sursa: giphy.com // Best man, bridesmaid, whatever.

 

Ghid practic: cum să te lovești cu ușa, dar să nu îți rupi picioarele

M-am trezit ca o panseluță pe la 6 dimineața, am avut grijă să pozez de pe balcon soarele ce abia ieșise din mare, m-am pregătit, îmbrăcat, m-am urcat în mașină și-am pornit spre salonul unde urma să mă machiez. Nu era prea aglomerată Constanța la ora aia, am ajuns rapid, trebuia doar să găsesc loc de parcare. Și, ca să vezi, am găsit fix în fața porții. În timp ce-mi luam cheia și poșeta să ies din mașină, uitându-mă în același timp în telefon, am avut totuși grijă să-mi uit capul și norocul pe scaun. Așa se face că am ajuns puțin neatentă și puțin ghinionistă la ușa/poarta cu pricina.

Am deschis ușa, am pus piciorul stâng peste pragul înalt, urmând să-l trag imediat după mine și pe dreptul. Ușa, care îmi scăpase ușor din mână și se dăduse de perete, n-a rămas acolo, cum credeam eu, ci a venit peste mine într-o fracțiune de milisecundă. În momentul ăla am văzut toate culorile în fața ochilor, am avut prezența de spirit de a mă răsuci cumva cu spatele în interiorul curții și-am căzut în fund, cu piciorul stâng sub mine, iar cu dreptul prins între prag și nenorocita de ușă care se grăbise să mă strivească.

Sursa: giphy.com // What just happened?

Din fericire, n-a fost atât de puternică încât să-mi rupă piciorul, deși pentru vreo 30 de secunde, asta am crezut. Cam atât mi-a luat să-mi revin, să-mi ridic fundul prăfuit de pe ciment și să-mi scot piciorul din strânsoare. În momentul în care l-am pus în pământ și-am simțit că pot să calc normal, am mulțumit cerului, apoi am scăpat printre dinți vreo 4 dintre cele mai urâte înjurături pe care mi le-am însușit de când conduc.

M-am scuturat, m-am îmbărbătat și m-am dus la machiaj. Apoi m-am dus la coafor, am povestit fetelor pățania, am băut o cafea și am luat un Nurofen și-am început să mai uit de durere. La ora 12 mi-am pus tocurile în picioare și-am stat pe ele până a doua zi la 6 dimineața. Până la urmă, rupt nu era, iar prietena mea se mărita o singură dată și-mi luasem niște sandale superbe pe care abia așteptam să le port.

Totul e bine când… ai ibuprofen și cafea

Am dansat, m-am distrat, iar a doua zi am intrat în recuperare. Piciorul meu a fost colorat fix așa ca-n poza de mai jos, m-a durut un pic zona o perioadă, însă suntem bine mersi acum, mulțumim de întrebare. Și în apărarea mea mai am de spus că tipa de la salon a zis că nu-s prima persoană care se lovește cu ușa asta, ar trebui să pună un semn (no, really?). Ce vreau să zic e că nu-s chiar așa de bătută în cap.

Sexy, right?

Eh, măcar nu m-a văzut nimeni, nu mi-am rupt picioarele și am ajuns și la nuntă. Totul e bine când se termină cu bine. Atâta vă zic, voi să nu faceți ca mine, stați cu ochii cât cepele, că nu se știe de unde cade ghiveciul în cap sau de unde te lovește ușa!

The eyes, chico… they never lie!

Sursa: monologuedb.com

Acum câțiva ani mi-am schimbat ochelarii. Trecuse cam un an de când mă angajasem, iar dioptriile îmi crescuseră vertiginos, de nu mai vedeam pe culoarele din supermarket dacă scrie “Pește” sau “Paste”. Ca de obicei, mă așteptam să dureze un pic să mă obișnuiesc cu schimbarea, însă după vreo 4-5 zile imaginea tot fugea din colțurile ochilor, iar capul îmi pulsa, gata-gata să explodeze. Am decis să intru într-un magazin de optică medicală (altul decât cel în care îmi făcusem ochelarii, desigur) ca să cer o măsurătoare, să mă asigur că nu mi-au pus ceilalți lentile cu dioptrii greșite, că mai auzisem și din astea. Zis și făcut.

Într-o seară am plecat încrezătoare de la birou, am intrat în prima optică pe care am întâlnit-o în drum, am spus ce doresc și i-am înmânat doamnei de la recepție ochelarii. Peste câteva minute, ea s-a dus în spate și s-a întors zâmbitoare cu ochelarii mei într-o mână și o hârtiuță mică, albă în cealaltă, Pe hârtie scria: +1.75, +2.50. M-am uitat chiorâș, mai întâi la foaie, apoi la doamna, am zâmbit frumos și-am început discuția:

Eu: Mulțumesc frumos! Să știți că în valoare absolută astea speram să fie dioptriile, dar semnul e greșit. Ochelarii mei sunt cu minus.

Doamna: Nu se poate, sunt cu plus, uitați!

Eu: Nu, să știți că sunt sigură-sigură că-s cu minus. Mă durea pe mine capul puțin de la ei, însă văd destul de bine, ceea ce înseamnă că semnul sigur este ce trebuie. Ochii mei nu mint!

Doamna: Nu se poate, dacă domnul a măsurat și a spus că astea sunt dioptriile!

Eu: Doamnă, vă mulțumesc frumos pentru ajutor, e suficient pentru mine, am zis doar să vă atenționez. Eu sunt sigură că sunt cu minus, fiindcă am miopie de vreo 11 ani, știu ce vorbesc și știu și cum mă simt dacă-mi pun la ochi ochelari cu plus. Am încercat.

Doamna: Nu se poate, o secundă, să-l chem pe domnul (tehnician parcă).

Vine domnul încrezător.

Doamna: Domnul X, uitați, domnișoara zice că ochelarii dânsei ar fi cu minus.

Eu: Bună ziua. Am miopie de vreo 11 ani, ochelarii ăștia n-au nicio șansă să fie cu plus. Dar nu e nevoie să mai discutăm, stați liniștit, mulțumesc pentru măsurătoare.

Și-acuma vă rog să fiți maxim pe fază. Căci domnul vine cu argumentul suprem. Întinde mâna după foaia albă pe care o trimisese mai devreme, o citește, se uită la doamna, se uită la mine îngăduitor, aproape dându-și ochii peste cap și…

Domnul: Nu, uitați, sunt cu plus, scrie aici!

Sursa: Giphy.com

Eu, efectiv fără cuvinte: ..uhm… uhm, poftim? Păi vă uitați pe foaie? Sunt chioară, dar la apropiere știu și fără ochelari să citesc. Și doamna. Eu vă zic că ce scrie pe foaie e greșit!

Domnul & doamna: păi nu se poate, înțelegeți, asta e ce arată aparatul. Adică…

Eu, deja pierzându-mi răbdarea: ok, vă rog să-mi spuneți cât mă costă verificarea, aș prefera să încheiem discuția. Eu vă pot asigura că ochelarii sunt cu minus, că-s chioară, dar nu fraieră, dacă vreți să credeți și să verificați, bine, dacă nu, eu plec oricum.

Doamna: ei, nu, că nu vă costă nimic o verificare! (adevărul e că ar fi fost culmea să plătesc pentru asta, ar fi trebuit să le cer eu bani lor!)

Domnul, studiind atent foaia aia: nu, stați un pic să mă mai duc în spate o dată.

În acest ”în spate” se întâmplă mereu multe minuni. După încă vreo 5 minute, domnul vine spășit, cu capul în pământ și cu foaia aia în mână, pe care corectase insistent cu pixul plusul în minus.

Domnul: da, aveați dreptate, sunt cu minus, nu cu plus. Dar nu știu, nu-mi arăta aparatul ăla corect semnul.

Eu, cu un zâmbet amar: super, mulțumesc frumos. Poate mai aruncați o privire la aparatul ăla din când în când. La revedere.

Sursa: Pinterest.com

Am ajuns acasă cu o durere de cap de cinci ori mai puternică decât înainte să intru în magazin. În timp ce încercam să țin drumul drept, mă gândeam la toți oamenii care și-or fi făcut ochelari acolo, după măsurătorile aparatului ăluia care nu arăta corect semnele. De zici că era aparat de făcut cafea, care în loc să arate minus la nivelul de zahăr, arăta plus. Mare pagubă, acum și c-o lingură de zahăr în plus în cafea…

Mie durerea de cap mi-a trecut după încă vreo trei zile, când ochii mei s-au obișnuit cu binele și-au oprit modul de panică. Gândul la oamenii ăia care poate au plecat cu ochelari făcuți greșit de acolo (și din alte părți, tot ce se poate) mă bântuie însă și azi, după cum vedeți. Iar problema cea mai mare e la copiii ăia de câțiva anișori, care nu știu să spună mereu că nu le e bine, care nu știu cum e să-ți fie bine cu ochelari, care pierd luni bune până se prind părinții că e ceva în neregulă. Asta e problema când nu știi dacă și când merge bine aparatul ăla.

Sigur, la prima vedere poate părea o întâmplare amuzantă. Și este, nu zic nu. Dar e o treabă serioasă și tristă în același timp. E bine să ne facem cu toții treaba bine, dar sunt oameni a căror treabă are impact mai mare și de aia de important ca ei să și-o facă bine, bine, foarte bine!

Ia ziceți, aveți faze din astea de râsul-plânsul de împărtășit? Sunt curioasă 🙂

Anunțuri de joburi (ne)inspirate

Dacă o să aruncați o privire pe anunțurile de joburi care apar pe diverse grupuri de Facebook, o să vedeți că n-aveți cum să nu schițați măcar un zâmbet. Eu încă mai sunt membru în câteva grupuri de Facebook de pe vremea facultății și îmi mai sar în ochi tot felul de postări. Lăsând deoparte faptul că mă apucă greața când văd câte greșeli gramaticale se află în câte unele, uneori mă pufnește râsul de-a binelea.

Sursa: brentozar.com

Sunt conștientă că un anunț de job trebuie să sune bine, să vândă, că în ziua de azi nu mai suntem la fel de ușor atrași de joburi gen “caut secretară/contabilă/inginer/paznic”, și că toată lumea își dorește un job interesant, motivant, cu posibilități de creștere de toate felurile, cu colegi faini, program flexibil și un mediu de lucru relaxant. Știu asta. Problema e că, oricât am vrea să credem contrariul, nu toate joburile sunt așa. Nu în toate joburile se caută persoană dinamică, dornică să învețe în fiecare zi lucruri noi, cu gândire fresh, super creativă și gata să facă orice ca să mute munții. Pentru că pur și simplu nu e nevoie. E adevărat că dorința de a învăța nu strică niciodată, e clar că e de dorit un candidat care o posedă, dar la fel e și cu inteligența atunci. Și atunci de ce ai scrie anunțuri care insultă inteligența oamenilor?

Scriu asta pentru că am văzut săptămâna trecută un anunț pe un astfel de grup în care se promova un job de agent call center. Era menționat numele firmei, dădeau și ceva detalii despre așteptările pe care le au de la candidat, iar apoi subliniau ce oferă ei. Am să trec peste restul beneficiilor, nu mi le amintesc oricum și n-am avut inspirația să fac vreun screenshot. Dar la final menționau așa:

Vei avea oportunitatea să cunoști o mulțime de oameni noi (sau faini, nu mai știu) și să le asculți problemele prin telefon!

Uhm, poftim? M-a pufnit râsul inevitabil. Cum vine asta? Faptul că te sună unul să se plângă la tine că nu-i merge netul sau curentul, iar tu încerci să numeri până la 120 ca să nu țipi la el fiindcă a scos routerul din priză și acum urlă la tine… asta înseamnă să cunoști oameni noi? Reveniți-vă, prieteni! Înțeleg să prezentăm frumos jobul, dar hai să păstrăm limitele bunului simț.
Când spui că o să cunosc oameni noi/faini la un job, mă aștept să fie vorba despre oamenii cu care am ocazia să lucrez sau cu care interacțiunea să dureze mai mult de 3 minute, prin telefon (timp în care oricum cel puțin unul dintre noi este frustrat). Mă aștept să vorbim despre manageri sau colegi care să mă inspire sau despre clienți care să mă facă să-mi depășesc limitele (ex. zona de creație). Nu mă aștept să vorbim despre cei 100 de oameni care sună azi să facă reclamații fiindcă a picat rețeaua. Că așa și casierii de la supermarket pot spune că întâlnesc o mulțime de oameni noi în fiecare zi, dar mă îndoiesc că ăsta ar fi fost un aspect care să-i atragă la jobul ăla, nu?

Keep it real, folks! 🙂

De ce fură oamenii mâncarea altora la birou?

M-am gândit la început să nu scriu “fură”, ci “își însușesc”, dar m-am răzgândit. Nu văd de ce aș folosi un cuvânt mai blând, din moment ce vorbim despre un furt în adevăratul sens al cuvântului. Când m-am angajat prima dată, acum 4 ani, mi-am pus multe probleme, dar niciodată pe asta: că aș putea să rămân fără mâncarea pe care am pus-o în frigiderul de la birou. Și o perioadă bună nici nu am avut motive să-mi fac griji din cauza asta.

Mai târziu, la al doilea loc de muncă se mai întâmpla uneori, pe finalul zilei, să nu mai găsești bucata de pui pe care n-apucaseși să o mănânci la prânz. Nu în fiecare zi, nu foarte des, iar o perioadă am crezut chiar că știm cine e vinovatul. Însă nu era el mereu, ne-am convins atunci când a fost plecat în vacanță, iar noi tot rămâneam fără pilaf, varză friptură în frigider.
N-am aflat până la urmă cine se înfrupta din resturile noastre de la prânz, cert e că de câteva ori mi-am pus post-it-uri pe caserola cu mâncare, rugând să mă cruțe, fiindcă plănuiesc să mai mănânc o dată până plec acasă. Iar cu altă ocazie am făcut inclusiv un regulament ad-hoc de ordine interioară a bucătăriei. Mai exact am lipit un afiș pe care scria că dacă e după ora 16:00 și găsești mâncare pe blatul de la bucătărie, o poți lua. În alt context, big no-no. N-a funcționat, în caz că vă întrebați. Ocazional tot mai dispărea câte o aripioară de pui sau vreo ciupercă rătăcită.

Mi-am schimbat din nou jobul și în scurt timp am aflat că obiceiul ăsta nu e atât de izolat pe cât credeam eu. În mod frecvent dispare mâncare din frigider. Fie că-s iaurturi neîncepute sau jumătăți de porții de mâncare gătită, nimic nu pare să scape. M-am dus într-o zi la final de program la frigider, dornică să-mi iau acasă jumătatea de caserolă de legume la grătar. N-a fost să fie, legumele mele se odihneau bine-mersi în altă burtă. Altcineva și-a pus pofta în cui când a venit vorba de un iaurt simplu, iar altă colegă s-a trezit că borcanul ei cu icre de casă e pe jumătate gol.

Săptămâna trecută am dus niște prăjiturele la birou, cu ocazia faptului că-s mai înțeleaptă cu un an (haha, right). În seara respectivă am plecat înaintea colegilor mei, care, văzând că mai e o bucată de prăjitură rămasă, au tăiat-o în trei mai micuțe și au pus-o la frigider. A doua zi părea o idee bună de desert, așa că ne-am dus încrezători la bucătărie. În mod evident, prăjitura mea cu cremă de iaurt, brânză și fructe de pădure nu mai era acolo. Sunteți absolut surprinși, nu? Mă gândeam eu. Ne-am lins pe bot și de asta și am băut un pahar cu apă să țină loc.

Joey doesn’t share food!

Acum serios, să-mi explice cineva, de ce naiba fură oamenii mâncarea altora din frigider?! Doamnelor, domnilor, nu suntem niște sălbatici, ați auzit de cei 7 ani de acasă? Ați auzit vreodată că e nasol să furi? Și nu-mi spuneți că fură de foame, vă rog frumos. În primul rând că asta nu e o scuză. Când le e foame, oamenii educați și cu principii muncesc și-și cumpără de mâncare. Sau dacă e dracul chiar, dar chiar atât de negru, cer cuiva care îi poate ajuta.
În al doilea rând, nu lucrăm la vreo fabrică de textile din Bangladesh, chiar cred că toată lumea din clădirea asta își permite măcar un leu pentru un covrig la prânz. Căci, ghici ce, așa cum ție ți-e foame, newsflash, și mie îmi e! Also, dacă ar fi furat doar de foame, s-ar mai fi găsit și alte lucruri de mâncat prin frigider, altele decât prăjitura mea de vară. Bașca, dacă ar fi fost de poftă, putea să ia o singură bucată din alea trei, nu? Nu pe toate. Așa că nu, nu de foame fură oamenii mâncarea din frigider la birou.

Și-atunci mă întreb: de ce? Aș vrea foarte mult să înțeleg, poate e vreun aspect care îmi scapă mie, cine știe, poate mă lămurește cineva. Aș aprecia foarte mult, fiindcă eu momentan găsesc o singură explicație: lipsă de educație, nesimțire, calitate umană slabă.

Sper că v-a plăcut prăjitura, aștept pe birou o atenție, cadou de ziua mea. Mersi!

Am cumpărat 6 șervețele cu 25 de lei

Dacă vă așteptați să vă povestesc ce șervețele minunate am găsit, unele cu care abia-abia îți atingi fața după o zi de muncă și te trezești mai proaspătă decât un bebeluș, drept pentru care își merită, evident, banii, atunci nu vă entuziasmați. Nu posed asemenea obiecte minune, dar promit să dau de știre în caz că se întâmplă. Altceva vrea să spună autorul.

Ei bine, aseară am pățit o treabă interesantă, care îmi va fi învățătură de minte. Vedeți voi, acum ceva vreme, când îi cumpăram mamei vopsea de păr din supermarket, casierele mă întrebau dacă am verificat vopseaua. Pesemne că doamnele cliente desfăceau cutiile, se uitau la tuburi și apoi le puneau la loc în cutia greșită. Așa puteai să-ți alegi un blond platinat de pe raft și să te trezești cu părul ca abanosul odată ce treceau cele 40 de minute de acțiune. Sau așa credeam eu.

Aseară am fost la cumpărături în Cora Sun Plaza. Pe lângă niște înghețată tare, tare bună (Betty Blue Pecan praline, dacă n-ați încercat, nu știți ce pierdeți), mi-am luat o cutie de benzi depilatoare. Sau cel puțin așa am crezut. M-am uitat la cutie, am văzut ce scrie pe ea, am văzut prețul, am zis că e ce-mi trebuie, am luat, am plecat spre casa de marcat înghețată. O oră și o cină mai târziu, mi-am amintit că ar trebui să scot benzile din poșetă, că le pot folosi și neplimbate pe la birou. Zis și făcut.
Oare vă puteți imagina fața mea când am desfăcut cutia și-am găsit doar cele șase șervețele de îndepărtat resturile de ceară? Da, da, cum ați citit. Nu era nici măcar o bandă depilatoare în cutia aia. Nici măcar una, una mică. Doar șervețelele. Am dat 25 de lei pe șase șervețele și o învățătură de minte.

Sursa: esquire.com

Nu mi-a trecut prin cap, vă zic sincer, că trebuie să verific cutia, că poate cineva a avut nevoie de niște benzi gratis. Bine, ele practic n-au fost gratis, știți, că le-am plătit eu, dar să nu intrăm în detalii. Efectiv eu nu m-am gândit că lumea așa face cumpărături azi: vii la supermarket, iei o pâine, o pungă de orez și o sticlă de lapte, apoi desfaci cutia cu benzi depilatoare și le pui în geantă, treci pe la săpun, îndeși unul în buzunar și lași cutia, doar ca să fugi la raionul de fructe și să bagi într-o mânecă și o lămâie pentru orezul cu lapte.

Na, poftim, pare-se că atunci când mă puneau casierele să verific vopseaua, nu se refereau să mă asigur că e aia bună, ci că este. Ce să zic, de acum mă uit în cutii, că-mi place să plătesc pentru lucruri, dar doar pentru alea pe care chiar le cumpăr.
On the bright side, vă dați seama ce bine or să curețe ceara șervețelele astea scumpe? 😆

Momente de rebeliune – capitolul piercing

O spun din capul locului: eu am fost un copil cuminte. N-am avut nicicând ore de ajuns acasă, am învățat mereu bine, la un moment dat în viață am ajuns și să fac curat fără să fiu rugată/presată, ce să zic, copil model.
Dar ca orice copil model, a venit un moment în viața mea în care zeul rebeliunii a zis ”Mă, dar ce cuminte ești tu așa, nu crezi că e momentul să te faci mai cool? Ce-ai zice de un piercing, aa? Hai, că toată lumea își face, uite ce mișto e! Nici nu trebuie să fie prin zone prea complicate, în ureche e mai mult decât suficient.”
Și sămânța aceasta odată plantată a început să crească și să crească până într-o zi când i-a zis mamei ”vezi că eu îmi mai dau o gaură în ureche”. Terminasem generala, mă pregăteam să încep liceul și mama nu s-a împotrivit prea mult. Până la urmă nu cerusem niciodată cine știe ce, era tot mai la modă, se puneau cercei pe bandă rulantă, așa că a zis bine. Și ia uite, că trecem prin fața bijuteriei Coral, nu vrei să intrăm să-ți faci acum?

Și-am intrat cu mama de mână, am zâmbit fericită, am strâns din dinți și cât ai zice ”Au!” m-am trezit cu cercelul în ureche. Măi, măi, tare mândră am mai umblat în ziua aia. Mă durea un pic, dar ce naiba, baba suferă la frumusețe, nu?

Banii sau viața? Mai degrabă: cercelul sau urechea?

Am fost tare fericită în prima zi, atât de fericită că eram dispusă să ignor faptul că mă durea și se umflase puțin. Îmi spusese tipa de acolo că e posibil să mă doară, dar că trece în câteva zile, că e important să nu-l scot din ureche și să-l învârt din când în când ca să se formeze gaura. Și-așa am făcut până a doua zi, când deja se umflase prea tare ca să mai pot învârti ceva. Mama insista că nu e în regulă, eu mă țineam tare că n-am nimic, că e ok, că mă deranjează doar puțin. Eram la țară, orele treceau în defavoarea mea, iar în a doua noapte m-am trezit de durere și m-am așezat în fund în pat, cu urechea stângă pulsând și cu teama că e posibil să-mi rămână așa umflată și asimetrică.

Până la urmă, durerea, teama și rațiunea au câștigat procesul cu dorința de a fi cool și cea de a nu renunța și-am luat-o pe mama de aceeași mână de care am ținut-o când mi-am împușcat lobul, am urcat în autobuz și-am plecat val-vârtej la medicul de familie. După vreo zece minute de chin, după o grămadă de dezinfectant, niște pense care simțeam că-mi umblă prin creier, nu prin lobul urechii, după niște lacrimi și teama că o să ajung la chirurgie, am învins! Au reușit să-mi scoată din urechea umflată cercelul buclucaș și din capul de adolescentă ideile de dat găuri prin corp.

În seara aia am dormit în sfârșit liniștită, iar după câteva zile de tratament, m-am refăcut complet. O urmă mică de tot am și acum pe ureche, ca să nu cumva să uit vreodată ce-am pățit și să mă mai apuce vreun dor de cercei extra. N-a fost să fie la mine, ce să mai! A trebuit să mă descurc și să fiu o adolescentă cool chiar și fără a treia gaură în urechi, iar cu ocazia asta am învățat o lecție mare: nu, baba nu trebuie să sufere chiar AȘA de tare la frumusețe. V-aș arăta o poză, sincer, dar pe vremea aia aveam un Nokia 1101, așa că m-am tras în poză pe webcam. Or hardul de la calculatorul ăla nu prea mai cooperează, nu v-am zis că au trecut vreo 11 ani de atunci?

Și, mama, știu că o să citești articolul ăsta, nu-ți face procese de conștiință! Dacă m-ai fi obligat/convins să-l dau jos mai repede probabil că te-aș fi urât și-aș fi rămas cu un ”dar dacăăăă…” pentru toată viața. Așa, m-am lecuit singură, nu-mi mai trebuie piercing cât oi trăi!

 

Spovedanie la ceas de seară

”Bună, sunt Ioana și car după mine în fiecare zi o grămadă de prostii.”
Cam așa ar suna introducerea mea la o întâlnire a ODRPP – Organizația Dependenților de Rucsacuri sau Poșete Pline. Scurt, clar, la obiect, asumat și, în plus, cu o mică rimă la final, să sune poetic. Aș sta acolo în fața sălii cu tot curajul strâns la piept și emoția în glas, gata oricând să-mi golesc geanta ce-mi atârnă greu pe umărul drept, ca să fac un al doilea pas spre vindecare.

Mai acum ceva timp mă uitam la Gilmore Girls și mă cruceam când o vedeam pe Rory cum cară în spate rucsacul ăla de ‘jde kile, burdușit în mare parte cu cărți și completat cu tot felul de prostioare. Mă rog, pe parcurs îi mai vine și ei mintea la cap (o fi fost la vreo întâlnire ODRPP?), dar ce vreau să zic e că acum mă uit la mine și îmi vine să-i zic: ”îmi pare rău, nu înțelegeam, acum înțeleg, îmi pare rău.”

Ziceam mai sus că o ședință din asta de ”exorcizare” la ODRPP ar fi deja al doilea pas spre vindecare, asta pentru că pe primul l-am făcut  când am cam renunțat la poșetele mari. A trebuit să folosesc metoda asta cold turkey, că altfel nu-s capabilă. Eu nupotnupotnupot să am o geantă mare și să nu pun în ea un sfert de sertar și toate secretele planetei. Nu pot și gata! Așa că le-am făcut frumos pachet, le-am trimis la Târgoviște și duse au fost. Acum folosesc niște poșete și gentuțe medii și mici, într-o încercare disperată de a-mi lua cu mine doar strictul necesar. Dar vedeți voi, totul, dar absolut totul este relativ. Ce înseamnă strictul necesar?

Păi când ies în oraș sau la o plimbare în parc sau până la Mega să-mi cumpăr struguri și pâine, sigur că pot să iau gentuțele mici. Trântesc în ele niște bani, cardul, buletinul (da, nu ies fără carte de identitate pe stradă, ce să vezi, mai am un pitic), cârpița de șters ochelarii, un balsam de buze, un ruj, cheile, telefonul și cartela de metrou. Toate astea știu să le recit dintr-o singură respirație și mai că-mi vine să mă pup când îmi dau seama că eu așa aș putea fi chiar eficientă, atât ca timp, cât și ca spațiu. Păcat că am piticii ăștia. Nimeni nu-i perfect.

Când în schimb plec dimineața la birou și știu că drumul vieții mă va mai purta prin diverse locuri până când ajung seara acasă, ei bine, atunci deja vorbim în cu totul alți termeni. În poșetă sau trăistuță (știți, textile, cu imprimeuri drăguțe,zici că te duci cu ele la piață, dar de fapt le poți pune pe umăr și să cari dulapul în ele?) există niște adevărate ecosisteme. Le mut de la o zi la alta, în funcție de ce aleg să port în ziua respectivă, dar am grijă să nu uit nimic esențial.

În primul rând, nelipsit e portofelul meu cel roșu, ticsit cu bonuri fiscale, carduri de fidelitate de la două farmacii și o librărie, rețete de la dermatolog și monede de 10 și 50 de bani. Mai am buletinul, permisul, cardurile bancare, cartela de metrou, cardul de acces la sală (nu am mai fost de mai bine de un an și jumătate), un talon răzuibil de la CinemaCity care a expirat de o lună și jumătate și un card de reduceri la H&M valabil până la 31 martie. 2017. Păstrez amintire legitimația de student de la licență, expirată de trei ani, câteva cărți de vizită, permisele de la biblioteca din Târgoviște (unul expirat, da) și o pastilă de Trachisan. Apoi mă întreb de ce e așa umflat și greu, deși eu am trei, maxim patru bancnote la mine. Lasă, știu că oamenii de la ODRPP m-ar înțelege, m-ar accepta și m-ar ajuta să-mi revin.

Acum că am scos pe masă portofelul, să trecem la restul ecosistemului. Badge-ul de acces la birou este, desigur, nelipsit. Am ajuns să-l prind de vreo curea ca să-l găsesc mai ușor dimineața, mai ales când se face mai frig, vin înfofolită și mă încălzesc acolo la recepție de intru într-un cerc vicios: nu găsesc badge-ul, mi se face cald, mă enervez că nu-l găsesc și mă încălzesc mai tare, așa că mi-e mai greu să-l caut eficient și simt că intru într-o buclă infinită. De câteva ori l-am uitat acasă pentru că nu era prins de nimic și nu l-am găsit când am schimbat poșetele, așa că am dedus că vreo forță divină l-a pus deja în aia pe care o voi lua. N-a fost să fie, m-a rugat colegul de la Security să-ncerc să nu-l mai uit. Aș fi vrut să-i explic că lucrurile nu-s așa simple cum par, dar mi-era cald.

Pe lângă portofel și badge, mai am chei, nelipsitul telefon, căștile, minim un balsam de buze (rar se întâmplă să fie toate cinci în aceeași geantă, încerc să nu-mi țin toate ouăle în același coș), un ruj, nelipsita cârpiță de ochelari, un tub de suplimente alimentare împotriva căderii părului pe care tot uit să le iau, dar le țin, că poate îmi amintesc într-o zi, diverse obiecte de igienă feminină și minim o folie de analgezice. Mai am un pix pe care îl scot rar, e pixul de rezervă, în caz că vine iar marea criză la noi la birou și rămânem fără resurse, dar și vreun pliant pe care îl primesc la metrou dimineața și nu găsesc un coș în care să-l arunc.

În ultima vreme, ecosistemul meu s-a îmbogățit și cu un tub de pastă de dinți, o periuță și câteva foi cu versuri pentru orele de canto.
Ocazional mai adaug umbrela mea roșie cu buline albe și dantelă pe margine, o carte dacă știu că am de așteptat pe undeva, o eșarfă în caz că se lasă rece, o cremă de mâini  și, desigur, diverse chestii de ronțăit pe care mi le iau înainte să ajung la birou. Uneori plec cu umbrelă și mă întorc fără, dacă uit să o iau de la uscat și nu mai plouă; alteori plec cu o carte și mă întoc cu două, se pare că ecosistemul meu lucrează și la variante de reproducere. Eh, noi să fim sănătoși.

”Bună, sunt Ioana și car după mine în fiecare zi o grămadă de prostii, iar acum că vi le-am scos pe toate pe masă, vă rog frumos să mă ajutați să uit de legăturile emoționale și să-mi fac curat măcar în portofelul cel roșu care nu se mai închide. Dau la schimb sugestii de prindere a badge-ului pentru o găsire rapidă sau de plasare a pliantelor în așa fel încât să nu se șifoneze înainte de aruncarea la gunoi.”

Până la următoarea ședință ODRPP, vă mulțumesc din suflet pentru susținere, înțelegere și nejudecare. 

Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Aspiratorul, leucoplastul și brățara buclucașă

Cred că nu e prima dată când spun că îmi place să gătesc, iar dacă e vorba de dulciuri, cu atât mai mult. Activitatea asta mă relaxează și îmi dă senzația nu doar că fac ceva util, dar și că-mi folosesc cumva energia creatoare, pe care n-o pot pune în practică în vreun demers artistic, din păcate. Când am făcut prima mea mâncare de cartofi singură, mama a răsuflat ușurată și mi-a trântit cu o sinceritate dezarmantă: ”hai că e posibil să te ia și pe tine cineva totuși, nu-mi pierd speranța”. Asta pentru că, știa ea ce știa, nu îmi place deloc să fac curățenie și, spun cu mâna pe inimă, nici nu prea m-am îndeletnicit cu activitatea asta în mod regulat până să plec la facultate. Na, că am recunoscut.

Sigur că odată ce m-am mutat în București, am schimbat macazul, că una e să nu-ți placă să faci curat și cu totul alta e să stai în mizerie. Acasă greul cădea pe mama, iar eu strâmbam din nas și mă agitam toată când ștergeam un praf, dădeam cu mătura prin bucătărie sau pieptănam ciucurii de la covorul de lână de la Cisnădie (da, chiar făceam asta pe vremea covorului ăluia), dar cert e că eram obișnuită să fie curat și ordine. La cămin, ca la cămin. Spațiu puțin, chef și mai și, obiecte cu duiumul și ustensile rudimentare, ce să mai, combinația perfectă.

În anul I, la putere a fost aspiratorul ”Măturica” și după ce în anul II mă obișnuisem cu luxul unui aspirator de ăla adevărat, cu furtun și cablu, în ultimul an, back to square one.  A trebuit să o de-pensionăm pe ”Măturica”. Acum se descurca și ea după posibilități, nu se întâmpla vreodată să avem chiar fiecare colț al camerei fără praf sau fire de păr, dar eram tinere și neliniștite și ne ardea mai degrabă să fie locuibil cât timp lucrăm la licență, decât să impresionăm vreun potențial viitor soț.

Eh, și după ce ne-am văzut noi cu titlul de licențiate în brațe, eu și una dintre fete am zis că e momentul pentru un upgrade și mai serios și ne-am mutat împreună cu chirie. Vezi, Doamne, eram angajate acum, aveam nevoie de mai multă liniște, de spațiu și ordine, de odihnă, ce să mai, se cerea. Doar că, surpriză, aici aveam covor, dar nu și aspirator. Nici măcar un Ideal de ăsta de care avea mama când eram eu mică și nu mă lăsa să-l ating, că nu se știa niciodată cum rămâneai fără el dacă-l bruscai în vreun fel:

Sursa: http://www.olx.ro

O bună perioadă de timp ne-am chinuit cu mătura și peria, ne-am julit genunchii și degetele și tot nu reușeam niciodată să scoatem tot părul și toate scamele. După o sesiune de asta de curățenie ziceai că am fost la o oră de cardio plus un antrenament de functional fitness. Până la urmă, după îndelungi apropouri, mama mi-a zis că bine, îmi dă aspiratorul ei pentru câteva zile, probabil pentru că nu-i venea să creadă că-s atât de implicată. Acum, intenția bună, de lăudat, n-am ce zice, doar că furtunul de la aspiratorul ăsta era ușor avariat, ca să fiu drăguță. Ca să fiu sinceră, era aproape rupt la jumătate, se ”deșirase” parcă și cele două părți erau legate firav între ele și lipite temeinic de mama cu scotch. Dar, hei, aveam aspirator, așa că ne-am pus pe treabă, cu zâmbetul pe buze și speranța că în curând aveam să scoatem și ultimul fir de păr din amărâtul de covor.

Credeți că am reușit? Ei bine, am reușit. După trei ore. După ce ne-am oprit de vreo treisprezece ori, când pentru a ne odihni și a mai scăpa câte o înjurătură, când pentru a lipi furtunul. Dar cum karma nu doarme, noi nu aveam centimetru de scotch în casă, așa că iată-ne consumând în procesul ăsta o rolă întreagă de… leucoplast! Da, ați citit bine, leucoplast! Și, colac peste pupăză, am aspirat și o brățară căzută pe jos, așa că ne-am văzut nevoite să desfacem și să curățăm sacul ăla mult mai devreme decât ne-am fi dorit. Eram, deci, învăluite artistic într-un nor de praf, nor în care a dispărut în ziua aia și o parte bună din neuronii noștri. Inutil să spun cam câți nervi ne-am făcut și cam ce râs isteric ne-a apucat după ce s-a terminat toată povestea.

– Îți dai seama că dacă dădeam cu mătura și peria ca și până acum, eram gata într-un sfert din timpul ăsta, da? Era mai curat, mai rapid și mai fără nervi. Așa ne trebuie dacă avem fițe!

– Îți dai seama că și mai bine era dacă aveam un altfel de aspirator, da? Un Rohnson Aquatech R144 de exemplu,
care nu doar că are cinci perii pentru curățare și chiar îi funcționează tubul telescopic (și poate așa ajungeam și în colțul ăla din spatele biroului), daaaar are înglobată tehnologia de filtrare prin apă. În traducere liberă, nu mai inhalam toată nenorocirea asta de praf, că se strângea toată direct în recipientul de colectare, pricepi?

-I-auzi, practic îmi scoteam brățara direct spălată de acolo, huh?

-Haha, da, cam așa ceva! Băi, lăsând gluma, nu știu ce părere or să aibă sinusurile mele zilele astea, dar de un lucru sunt sigură: numai aspiratoare profesionale o să visez la noapte.

-Eu zic că dacă nu poți să respiri cum trebuie, sunt slabe șansele să adormi, așa că mai bine arunci un ochi în magazinul MarketOnline.ro, poate prindem vreo ofertă, ceva. Hai că eu mă apuc de călcat.

-O să te uite Dumnezeu acolo dacă vrei să calci tot mormanul ăla azi cu fierul nostru.

-Știu, dar ce, crezi că mama ta ne mai împrumută fierul ăla de la Rohnson după ce o vedea cum arată aspiratorul?

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2016 – proba 1