Pentru persoana…
…care mă face să zâmbesc în fiecare dimineață.
…lângă care timpul trece prea repede.
…care mă face să râd zgomotos și care e lângă mine atunci când îmi vine să plâng.
…care știe ce se ascunde sub imaginea mea de om puternic.
…care mă încurajează chiar și atunci când amândoi știm că nu ”o să fie bine”.
…lângă care pot sta fără să spun nimic și nu mă simt ciudat.
…aceea specială.
La mulți ani! :*
Astăzi, o melodie care îmi place mie mult pentru că e sâmbătă, pentru că e soare și frumos și cântă păsărelele. Doamne, cât iubesc vremea asta! Nu vreau să se termine 😀
Cine a văzut ghioceii din Cișmigiu? Nu că-s adorabili?
Să aveți un superweekend 😀
M-am obișnuit de mult să am destul de puține seri libere pe săptămână: ba o ședință, ba un training, ba un proiect. Încerc pe cât pot să le împac pe toate și îmi iese aproape bine, cred. Aseară a fost una din serile ne-libere, pentru că am fost la o întâlnire VIP, una din seria de patru pe care le desfășurăm pe parcursul unei luni. În fiecare săptămână o altă comunitate organizează așa cum dorește această întâlnire. Noi, Econosofia, urmăm săptămâna viitoare, dar aseară a fost rândul celor din International Affairs să ne arate ce fac ei și să ne învețe chestii. A fost interactiv, am mâncat prăjituri și am aflat câteva lucruri pe care nu le știam, cum ar fi:
În plus, am mai citit câteva statistici super interesante legate de voluntariat în Europa (și implicit în România), dar despre asta cu altă ocazie. Ee, ce ziceți, câte bulinuțe știați? 🙂
La mulți ani, doamnelor și domnișoarelor! Să fiți sănătoase și iubite! Fiți puternice, dar și sensibile, fiți independente, dar lăsați-i și pe ei să aibă grijă de voi! Și dacă nu au, plecați, pentru că meritați să fiți respectate și iubite.
Eu zic să fim mândre că suntem femei în fiecare zi. Pentru că putem fi feminine și-n fustă, dar și-n pantaloni, pentru că ne stă bine în rochie de seară, dar și-ntr-un tricou larg în care dormim noaptea, pentru că putem să ne băgăm sub pătură de frică la un film horror și să plângem de emoție la Titanic pentru a douăzecea oară. Pentru că putem să purtăm tocuri cu eleganță o zi-ntreagă și apoi să ne tocim adidașii pe banda de alergat, pentru că știm să folosim toate cremele, scruburile și măștile de păr, dar suntem capabile și să schimbăm un bec, la o adică. Pentru. că știm diferența între creion dermatograf, tuș de ochi și rimel și pentru că nu arătăm ca niște clovni când le folosim. Pentru că putem să ne dăm doar cu balsam de buze, dar știm să purtăm un ruj roșu și pentru că unghiile noastre cunosc mai multe culori de lacuri. Pentru că suntem noi, în fiecare zi!
Am primit pe Facebook o urare tare interesantă din partea unui băiat, chiar mi s-a părut inspirată și o împart cu voi: ”La multi ani, fetelor! Sa aveti parte de baieti care va strica rujul de pe buze si nu rimelul de la ochi!”
Și pentru ea, cea mai importantă femeie din viața mea:
So Mother, I thank you
For all that you’ve done and still do
You got me, I got you
Together we always pull through!
La noi în țară lucrurile merg în general prost. Când să plătim impozitele, e coadă la ghișeu, când vrei să ți se elibereze un act, te plimbă pe la trei oficii, stai la trei cozi, doar ca să ajungi înapoi la primul. Și ca Murphy să se simtă bine, până ai ajuns tu s-a încheiat programul cu publicul. Tot ce înseamnă să ai de-a face cu birocrația îți ridică puțin ritmul cardiac numai când te așezi seara în pat și știi că a doua zi urmează să dai ochii cu niște funcționari – sătui la rândul lor de sistem – care își varsă nervii pe tine.
În ultima vreme am avut însă o experiență plăcută când am ajuns pe la Direcția de Finanțe Publice: am depus eu o cerere pentru ce aveam nevoie să-mi elibereze și doamna respectivă îmi zice: ”Aveți nevoie de un timbru de 2 lei…”.
Deja mă făcusem verde-albastră, pentru că în toate situațiile în care am avut nevoie de așa ceva, a trebuit să merg la oficiul poștal, să cumpăr timbre și apoi să stau din nou la coadă. Tot timpul m-am întrebat de ce Dumnezeu nu pot să plătesc acolo 2 lei și să aibă ei timbre deja? Mult mai puțin time-consuming!
Cred că a văzut disperarea în ochii mei, că mi-a zis repede de tot, deschizând un sertar: ”Dar am eu aici, nicio problemă!”
Nu știu cum mi-am manifestat bucuria, dar nu vă pot spune cât de fericită eram 😆 Un pas mic pentru om, un pas mare pentru sistemul public din România, zic 😀
Acum, zilele trecute mă plimbam cu o prietenă și la un moment dat discutam despre reacțiile străinilor când văd metroul nostru. Și când zic metrou mă refer atât la cum arată lumea de sub pământ, cât și la trenuri în sine. Din spusele celor ce au călătorit și ne-au povestit și nouă, îi avem la degetul mic pe unguri, cehi și, da, americani. Se poate și pe alții, dar momentan nu avem mărturii care să susțină afirmația. Și am ajuns noi la o concluzie: dacă e ceva ce merge bine în țara asta, ăla e metroul. Adică, nu zic, probabil că sunt probleme și acolo în ceea ce privește administrația în sine, dar la nivelul la care îl ”simțim” noi, e mai mult decât ok. Majoritatea trenurilor sunt noi, arată bine, programul e respectat, nu aștepți aiurea în stații, dacă nu ești în super întârziere poți să nu te urci în trenul ăla dacă e prea aglomerat, pentru că nu aștepți mai mult de 5-6 minute până la următorul (mă rog, depinde de zonă). Și nici cu prețurile nu mi-e rușine. Adică da, dacă mergi ocazional și cumperi doar o cartelă cu două călătorii, înseamnă 2 lei/călătorie. Dar dacă mergi zilnic, eu zic că 35 lei, respectiv 17,50 lei (cu reducere) pentru 62 de călătorii e chiar convenabil (în jur de 0.6, respectiv 0.3 lei).
Nu fac lobby pentru Metrorex, pe bune, dar zic că merită să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului și, după ce că se întâmplă rar, ar fi păcat să nu recunoaștem când ceva merge bine în țara asta. Deci iată un exemplu de așa da, mai găsim? 😀
Cred că am folosit expresia asta de un milion de ori când eram mică și fluturam continuu din gene: ”Mami, îmi faci ceva bun, te roooooog?” Ceva bun – ul ăsta era un termen destul de relativ, pentru că de multe ori nu știam ce vreau, dar eram sigură că bun = dulce. Adică nu e ca și cum aveam poftă de salată de vinete (ooo, ce poftă mi-e acum!) sau de musaca de cartofi, chiar dacă ele teoretic erau ”bune”. Eu voiam desert și apelam la toate trucurile copilăriei ca să mănânc ”ceva bun”.
Recunosc că și acum folosesc sintagma asta și am senzația că nu sunt singura, deși există multe persoane care nu înțeleg la ce mă refer când zic asta, adică nu-și închipuie că mă refer obligatoriu la desert. E ok, m-am obișnuit și să primesc priviri nedumerite și să fiu nevoită să explic că așa și pe dincolo.
Dar cea mai tare fază a avut loc săptămâna trecută când eram morocănoasă la ora de sport. Adică, nu sunt mereu așa, dar era miercurea, la ora 9, în ziua liberă și eu nu mă gândeam decât ce bine era în pat și cum aș mai fi dormit. Așa că stăteam pe bancă așteptând să înceapă ora, priveam în gol și la un moment dat îi zic unei colege: ”Băi, așa aș mânca ceva bun. Nu știu ce, dar buuuun de tot.” Acum, doar al doilea „buuuun” însemna la mine bun. Primul însemna ”dulce”. Răspunsul ei, dat sub formă de întrebare, a fost epic: ”Hmmm, banană?!” și zâmbește. Am început să râd pentru că altă reacție nu puteam să am. A fost prea simpatică. Adică ok, mie îmi plac mult fructele, inclusiv bananele, dar nu le asociez neapărat cu ”ceva buuun”, deci nu mă așteptam la un astfel de răspuns. Și dacă nu a fost de ajuns, mai urmează. Când am întrebat-o cât s-a gândit la varianta asta, mi-a spus: ”Aaa, păi te-am văzut îmbrăcată așa în galben și m-am gândit că, na…”
Zilele astea însă, chiar am ceva bun că numai ieri n-a fost duminică și duminica vin pachetele de acasă deseori 😀 Și nu, nu e vorba de banane. La voi ce înseamnă ”ceva bun”? 🙂
P.S. Nu o să spun că e vorba tot de colega care și-l închipuia spânzurat pe proful de mate , că a zis să nu mai scriu despre ea pe blog. Da’ eu știu că mă iubește 😛
Sunt tristă. Mi-am dat seama că mă atașez de obiecte destul de mult, poate mai mult decât mi-aș dori. Adică nu e ca și cum nu pot trăi fără ele, dar sunt chestiuțe care îmi plac, simt că mă completează cumva și îmi pare rău să le pierd, să nu le mai am așa brusc.
Azi mi-am pierdut un cercel foarte drăguț și chiar sunt supărată pe mine pentru că nu am fost destul de atentă cu el. Știam că e posibil să-l pierd, prietena cu care mă plimbam m-a atenționat de câteva ori, dar până la urmă n-am scăpat. I-am ”sabotat” cumva sistemul de închidere și trebuia să mă aștept că o să se întâmple, mi-o merit 😀 Voi să nu faceți ca mine, da?
Cerceii respectivi au fost primiți cadou de la Secret Santa VIP și, deși Moșul meu nu mă cunoștea personal, mi-a luat un cadou care mi s-a potrivit foarte bine. Îi mulțumesc pe această cale Alexandrei, deși probabil nu-mi citește blogul, nu doar pentru că mi-a luat niște cercei de lemn în formă de fluture fooooarte frumoși, ci și pentru că și-a dedicat timp să afle lucruri despre mine și chestii pe care le avem în comun, în afară de faptul că suntem colege de organizație.
Așadar, dacă găsește cineva un cercel de lemn în formă de fluture stilizat prin București: e al meu 😀 Repere spațiale? Zona Universitate, anticariatele Ex Libris, Unirii, metrou, Victoriei. Aici i-am simțit lipsa 😆
În final, vă zic că-mi plac cerceii, deci dacă vreți să-mi luați un cadou și sunteți în pană de idei, puteți să apelați cu încredere la o pereche de cercei drăguți, hihi 😀
P.S. E oare patologic că mă atașez uneori de obiecte?
După un semestru de facultate, am hotărât să scriu postul ăsta așa, mai mult ca să consemnez undeva ceea ce simt, pentru că eu știu deja de ceva timp că nu-mi pare rău de alegerea făcută. Scriam prin octombrie că sunt în dilemă, trebuie să aleg între două chestii și sper să aleg bine.
Hai să dezambiguizăm. Eu fac voluntariat. Știam din clasa a X-a că atunci când o să vin în București o să fac mă înscriu într-un ONGS. Nu știam prea multe despre ONG-urile studențești din București, dar nu-mi făceam probleme. La un moment dat, a apărut FORCE, o școală de vară pentru liceeni organizată de studenți. Și așa a început relația mea cu ASER (Asociația Studenților Economiști din România), moment din care am știut că urma să vin la București, să intru în ASER și să organizez și eu chestii tari pentru alții, așa cum făcuseră oamenii ăia faini pentru mine.
A început facultatea, au început ONG-urile recrutarea, am completat formularul ASER cu mai multe zile înainte de deadline și am așteptat selecția pentru interviurile de grup. Între timp, m-am dus la cursuri ca un copil cuminte ce sunt, iar într-una din zile plecam obosită de la ultima oră și când am coborât din lift m-a oprit o domnișoară tare drăguță și energetică să mă-ntrebe dacă am auzit de Econosofia, o comunitate a VIP. Mi-a zis să vin la ei că e super, citim și vorbim pe teme de macroeconomie, facem conferințe și tot felul de proiecte la care vin oameni tari din domeniu și e tare că învățăm o groază de lucruri unii de la alții. Mi-a dat două mini-pliante și i-am zis că o să citesc mai multe și poate aplic.
Și-am descărcat formularul, l-am trimis cu câteva minute înainte de deadline și am zis ”Eh, am făcut-o și pe asta. Vedem noi.” Când m-au chemat la interviurile de grup de la ASER deja nu mă mai gândeam la VIP, recunosc, am fost super entuziasmată de aseriști (mai ales că pe unii îi știam deja) și mă vedeam deja în echipă. Doar că au urmat intervurile individuale la ambele organizații, la o zi distanță. Și mi-au plăcut amândouă, dar la VIP am avut șansa să o cunosc pe Andreea care mi-a pus mintea la contribuție cu o groază de întrebări de economie (de la ce fel de curs de schimb avem – fix sau flotant – până la care e politica monetară a BNR) și mi-am dat seama că nu știu cât mi-aș dori și ar fi bine să nu pierd nicio oportunitate de a învăța pentru că la facultate nu-s chiar câinii cu covrigi în coadă.
Când am primit veștile bune din partea ambelor organizații, a început cea mai grea perioadă, pentru că trebuia să aleg și nu știam ce să fac. Urmau perioadele de probă și eram convinsă că mi-era imposibil să fac față în ambele părți. Nu pentru că n-aș fi fost în stare să fac un efort, dar efectiv nu aș fi putut să fiu în două locuri în același timp, că exista și problema asta.
Până la urmă, după îndelungi procese de conștiință pe sistemul ”Na, cine te-a pus să aplici la două chestii super tari?”, după ce m-am consultat cu mai multă lume, am decis să rămân la VIP (Voluntari pentru Idei și Proiecte). Am avut o perioadă de probă foarte drăguță, deși plină și acum sunt membru activ VIP, respectiv Econosofia, organizator al Economics through a Macrofying Glass (stay tuned, mai vin informații despre EMG) și un super-începător în ale (macro)economiei. Unde vreau să ajung e că nu regret alegerea asta. La fel cum sunt sigură că nu aș fi regretat nici dacă aș fi ales ASER. Oameni frumoși sunt peste tot, oportunități sunt cu carul în ambele organizații (ca și în altele, de altfel), provocări – de asemenea – și șanse de a te dezvolta, de a învăța lucruri noi și de a-ți testa limitele, de a-ți descoperi noi și noi calități (și deseori slăbiciuni care trebuie corectate) – cu duiumul.
Ce mai vreau să spun e că noi, ca și organizații, nu suntem neapărat concurenți, mai ales că toți încercăm să aducem beneficii în viața studenților și nu numai, așa că dacă vreți să faceți voluntariat (ceea ce vă sfătuiesc din suflet!!), nu căutați să găsiți cea mai bună organizație, că nu prea există. Toate-s bune, căutați-o pe aia în care simțiți că vă regăsiți, că există fix pentru voi și vă oferă provocări care să vă ajute să creșteți așa cum vă doriți.
Cum am trecut eu peste sentimentul ciudat că n-am ales ASER-ul, peste senzația aia greu de descris, dar care are multe în comun cu vinovăția ? Mai întâi m-am întâlnit într-un mediu super informal cu o cunoștință din ASER căreia i-am spus că am ales VIP-ul și care a fost (sau cel puțin a părut) super relaxată și m-a asigurat că e totul ok. Și pe urmă… pe urmă a fost Gala VIP, când la sărbătorirea a 13 ani de existență am avut invitați și din alte organizații. Printre alții: actualul președinte ASER, un alt reprezentant membru activ, precum și o organizatoare drăguță a FORCE, care era președinte pe vremea aia. A fost unul din cele mai stânjenitoare momente când am mers să o salut și mi-a făcut cunoștință cu Alex, președintele actual. Când i-am întins mâna, mă rugam în gând: ”Doamneee, să nu-și amintească!”. Desigur că și-a amintit și a menționat că am aplicat la ei, desigur că momentul a continuat când i s-a spus ”Ee, vezi, dacă n-ați luat-o a venit la VIP!”, iar el a schițat un zâmbet: ”Ba am luat-o…”. Desigur că voiam să dispar în mulțimea aia, dar după momentul ăla parcă orice sentiment ciudat a dispărut 🙂 Acum nu mai am nicio problemă cu asta și pot să-mi văd de treabă liniștită 😀
Pentru că deja m-am lungit, o să mai spun doar câteva cuvinte înainte să merg să-mi termin cele multe task-uri pentru VIP: puneți mâna și faceți voluntariat dacă aveți timp și nu vă faceți multe procese de conștiință, așa ca mine. Doar analizați bine ce vreți de la voi și de la organizația respectivă (c-o fi ea VIP, ASER, AIESEC, AEGEE, ECOTUR, ASCIG, BOS, ADVICE sau orice altceva), ca să va găsiți locul acolo și să fiți siguri că ați ales bine 🙂
Weekend de primăvară fain vă urez! 😀
… de primăvară. Care în București a început cu o zăpadă mică așa, dar care vine hotărâtă să nu mai plece. Sper.
Să aveți o primăvară însorită și să vă bucurați de verde, ghiocei și păsărele 😀
P. S. Trei ani, zici? 🙂
Fingerprints 