Am învățat

Am făcut vreo trei introduceri la articolul ăsta și încă nu m-am hotărât cum ar trebui să încep. Dacă ar trebui să vă spun că am fost plecată în teambuildingul de la VIP și că pe lângă zâmbete și distracție am vărsat niște lacrimi serioase duminică, sau dacă ar trebui să vă spun doar că am primit o leapșa. Nu știu dacă să spun că uneori simt că am multe de povestit, dar nu-mi găsesc cuvintele sau doar să-i mulțumesc lui Miss S. pentru că m-a rugat să scriu  despre 10 lucruri pe care le-am învățat în timp. Chiar nu știu ce să fac. Hai mai bine să vă spun care-s alea 10 lucruri și mai vorbim după, ok?

1. Everybody lies. E bine să știi asta, e bine să nu iei de bun tot ce ți se spune, ca să nu simți că-ți cade cerul în cap când afli diverse chestii. E bine să te aștepți că o să fi mințit (și nu de câteva ori) și să știi să… deal with it. Poate că nu e neapărat ”sănătos” să ne obișnuim cu asta, să ni se pară că e parte din normalitate, dar indiferent că vrem sau nu, e un adevăr și e mai bine să fim pregătiți.

2. Oamenii nu-s mereu ceea ce par. Unii or să te dezamăgească rău de tot, o să îți vină să-ți dai palme pentru că nu ți-ai dat seama de la început de ce sunt în stare, iar alții or să te impresioneze plăcut pentru că nu te-ai fi așteptat niciodată ca în spatele măștii lor să se ascundă așa ceva. Nu judeca o carte după copertă.

3. Nu încerca să schimbi lucruri la tine pentru că așa vor alții. Niciodată, dar niciodată, nu vei putea fi pe placul tuturor și te vei trezi că te uiți în oglindă și-ți dai seama că nu te mai recunoști. Ai tăiat bucăți din tine pentru ca unul și altul să te placă și vei ajunge să nu te mai placi nici măcar tu.

4. Zâmbește des. Ne amintim mereu de momentele în care ne-am enervat, am plâns, am țipat, dar mai rar de momentele în care am zâmbit sincer, din motive mai mărunte sau mai importante. De când sunt în București mi-am dat seama că majoritatea oamenilor sunt niște triști când merg pe stradă și eu vreau să zâmbesc mai des. Deci cât pot merg zâmbind pe stradă, că nu am probleme așa grave încât să fiu numai încruntată.

5. Fii sincer cu tine. Dacă fiecare mințim uneori în relațiile cu ceilalți, cred că e crucial să nu ne mințim pe noi. Punct.

6. Oamenii sunt diferiți, au păreri diferite, dar sunt frumoși așa și nimeni nu deține adevărul absolut. E important să fim toleranți. Asta nu înseamnă să ne lăsăm călcați în picioare. Niciodată să nu lași pe cineva să te calce în picioare. Nici pe tine, nici lucrurile la care ții sau în care crezi.

7. Nu e timp. Fă tot ce simți că trebuie să faci, ia decizii înainte să fie prea târziu și nu uita să le spui oamenilor importanți din viața ta că sunt importanți. Nu controlăm viața și e posibil ca mâine să nu le mai poți spune. Că așa e viața asta.

8. E bine să știm multe. Să învățăm, să citim, să ascultăm, pentru că nu știm niciodată între ce oameni ne vom învârti și e frumos să poți purta conversații pe diverse teme. Plus că în viața asta ți se pot lua multe, dar ce-ai văzut și ce-ai învățat, nu.

9. Sunt oameni care te vor ierta indiferent de cât de mult îi vei răni, că așa sunt ei programați. Dar de ce să-i rănești mereu?

10. Oamenii vor vorbi despre tine fără să te cunoască, nu te crampona de chestia asta. E important să știi tu și persoanele care trebuie care e adevărul și e de ajuns.

Bonus. Ai grijă ce alegi în viață. Oamenii sunt mai importanți decât lucrurile. Oamenii sunt făcuți ca să fie iubiți și lucrurile ca să fie folosite. Nu invers.

Eu tot învăț lucruri în fiecare zi, uneori învăț din greșelile altora, alteori din ale mele, dar tot e bine, măcar să țin minte tot și să le iau în considerare în fiecare zi 🙂

Pasez leapșa Oanei și Oanei S., dacă o vor.

Amăgire

Eu nu știu ce părere aveți voi , dar mie săptămâna asta mi s-a părut îngrozitor de frig. Poate că m-am sensibilizat între timp, că parcă anul trecut nu mi-era așa, dar am fost și puțin răcită și efectiv am simțit pe propria-mi piele cum cobora mercurul din termometre.
Până la facultate nu apuc să simt cât e de înțepător, deci nu știu cum e dimineața, dar serile trecute mi s-au părut crunte. La modul ăla la care mi se înroșise nasul și mă usturau mâinile dacă le țineam afară. La modul la care am folosit juma’ de pachet de șervețele din Romană până-n Moxa ( 10 minute, that is) și sinusurile mele mă amenințau cu demisia. Frig, domnule!

Ee, dar suportăm și frigul pentru că știm că la un moment dat o să vină ceva frumos. Ca atunci când mergem cu mai multă tragere de inimă la școală pentru că știm că vine vacanța. Mă rog, poate nu e cea mai fericită comparație, but still. Așa și noi, suportăm frigul în așteptarea zăpezii. Dar zăpadă adevărată, da? Nu o amărâtă de lapoviță, câțiva pseudofulgi care nici albi să nu fie și care doar să ne amăgească. Că așa a fost zilele trecute în București. Cică au căzut câteva steluțe de astea rătăcite și toată lumea a început să pună poze și inimioare pe Facebook. Păi când o ninge cu adevărat, or să facă un event sau ceva, nu? 😛
Și colac peste pupăză, ca să simt cu adevărat că am suportat frigul degeaba, la mine nu a nins. Nici măcar așa un pic, nici măcar un teaser, nimic 😐 Adică…seriously? Nici măcar un fulg rahitic, ca să mă simt și eu băgată-n seamă? Păi asta e discriminare.

Da, și-acuma eu aștept și-aștept și vreau ceva. Vreau așa: dacă tot suport cu stoicism frigul ăsta, măcar să primesc o recompensă: adică să ningă. Măcar un pic. Dacă nu ninge, păi atunci să se facă mai cald, că eu nu știu cât mai rezist așa și mă trezesc și cu găuri în buget de la atâtea șervețele cumpărate. Clar? 😛

Inspiration-less

Voi știți de când am eu deschis tab-ul cu Add New Post? De câteva ore. Pentru că, sincer, eram decisă să scriu imediat ce am deschis laptopul. Dar cum socoteala din târg…știți voi, n-am reușit. Pentru că a trebuit să fac ordine și pentru că a trebuit să comunic cu mama personală. Pentru că pe urmă a trebuit să-mi liniștesc piticul cafegiu, iar mai apoi a trebuit să fac chestii de importanță capitală: să verific toate mailurile, să mă uit pe facebook, să-mi citesc blogurile, chestii de astea fără de care nu poți trăi, of course. Pe urmă am mai furat niște minute ca să mai citesc și eu 2-3 rânduri dintr-o carte, că mă fac de râs de tot dacă nu o termin în 2011 și pe urmă mi-am dat seama că a trecut timpul și că la 7 trebuie să fiu într-un loc și nu mai ajung decât dacă-s gata la 6 juma’te. Ca să mă înțelegeți, acum e 6. Fix, fix, fix.

Așa că, ziceți, cum naiba mai adun acum ideile din capul meu mic și plin ca să scriu un articol de ăla de să nu clipiți până nu-l terminați de citit? N-am cum. N-am cum, că eu-s o artistă și se știe  că artiștii au nevoie de timp și mediu ambiant ca să creeze, ok? (Știți că nu mai e 6 fix, da?)

Am o frustrare și o s-o împărtășesc cu voi, ca să am și eu un subiect pentru articolul ăsta pentru că, așa cum sigur v-ați dat seama, n-am avut când am început să-l scriu 😛 Am o problemă de time management. Da’ una mare. Aș vrea să fiu în multe locuri în același timp și să pot să fac multi-tasking la modul ăla serios, nu așa, că țin telefonul la ureche și scriu un mail în același timp. Nu așa. Eu vreau să-mi fac tema la microeconomie în timp ce merg spre ședințele VIP sau Econosofia. Vreau să citesc toate cursurile (și să-mi rămână în cap) în timp ce beau ceai și mănânc biscuiți cu ovăz și stafide cu Iulia. Vreau să pot să mă văd cu toată lumea, fără să adorm numai la 2-3 dimineața fiindcă nu termin proiectele. La modul ăsta de multi-tasking-able vreau să fiu. Any suggestions?

Bine, dragilor, păi vă mulțumesc că ați intrat să citiți acest articol fără cap și coadă. Vă mulțumesc că v-ați luat din timpul vostru ca să aflați despre problema mea cu timpul și sper că nu v-am creat probleme de time management și vouă. Sau aveați deja?
Eu am plecat, poate voi reuși să fiu gata în cele 12 minute câte mi-au mai rămas. Ce mai, am un talent fantastic la încadrarea în timp, mai-mai că-mi vine să mă pup, nu alta 😆

Să fiți cuminți!

P.S. Da, cuvântul din titlu e inventat de mine și da, sunt mândră de el 😛

Home, sweet home

Spuneam mai demult că m-am obișnuit foarte repede la București și la cămin și uneori chiar nu am chef să mai vin acasă în weekend. Prea multe bagaje de făcut și de desfăcut pentru  prea puțin timp petrecut acasă. Plus că uneori chiar n-am cum să vin, mai ales de când cu VIP-ul – în perioada de probă inițial și de acum membru oficial :D; nu sunt superwoman, oricât mi-ar plăcea să cred asta 😆

În weekendul ăsta sunt acasă însă. Și am fost și weekendul trecut și, sincer, nu-mi prea vine să plec. Pentru că e acasă. Pentru că patul meu îmi știe toate felurile de a dormi și mi-e dor de rotilele ușor dezmembrate ale scaunului meu; cred că și lui îi e dor de mine de-acum, să știți. Pentru că deseori mi-e cam dor de mama și mă simt bine să știu că e mai aproape, deși nu simt nevoia să-i vorbesc foarte mult; doar că e bine să știu că e aproape. Și pentru că uneori, când nu am chef de deschis cursuri, mi-e dor să intre în cameră și să mă întrebe: ”Ai învățat și tu ceva azi?”
Da, uneori mi-e tare dor de casă și nu-mi dau seama de asta când sunt la București, ci tocmai când sunt acasă. De ce știu? Pentru că nu mai am chef să fac bagaje, pentru că îmi vine să iau hainele de la uscat, să le calc și să le pun în dulap, nu în troller. Pentru că îmi fac planuri pentru când o să mai vin și mă gândesc la cum să prind mai multe zile aici.
Pentru că aseară am adormit devreme și azi m-am trezit târziu, am dormit aproape 12 ore și am avut un mic-dejun superb: pâine prăjită cu unt și miere și lapte cald. M-am simțit efectiv ca un copil răsfățat. Pentru că așa e acasă!

Dar toate trec, inclusiv dorul de casă. Și când pun piciorul în București știu că locul meu e acolo de acum, cel puțin pentru o perioadă și   imediat îmi revin energia și cheful și o iau de la capăt. Pentru că fac ceva ce îmi place și am aproape oameni frumoși și știu că va fi bine 🙂

Până data viitoare când vin acasă, ne citim fără urme de nostalgie și dor de acasă printre rânduri! 😀

Scenarii macabre

De când am început facultatea am scris tot mai rar pe blog și n-am apucat să vă spun cam care-s problemele alea grave de tot de la cursuri. Nu-s multe, dar e una atât de mare și urâtă, de mă trec fiori când mă gândesc că pe 4 februarie am examenul: începe cu ”ma” și se termină cu ”te!. Da, mate! :p
Nu am de gând să intru în chestii tehnice, nu doar pentru că nu le înțeleg pe toate cum trebuie, ci și pentru că mă și deprimă așa un pic. Mă deprimă faptul că e materia foarte compactă, viteza cu care ni se predă la cursuri e uluitoare, iar proful îmi trezește niște instincte criminale uneori. Din fericire mi le reprim, după ce trag aer în piept în prealabil, și încerc să prind cât mai multe chestii, pe care oricum nu o să le înțeleg în exemplele de la seminar (pe care am ”șansa” să-l fac tot cu el)… whatever. Dar am colegi care își fac tot felul de idei în minte, care mai de care mai demne de filme horror. Să vă zic de astăzi 🙂

Eram cu o colegă pe la mine și așteptam cu nerăbdare să plecăm la cursul de mate. Ce mi-a venit mie așa o idee genială, să o inițiez în arta cafelei. Bun, zis și făcut. Mi-am călcat pe inimă și am făcut o cafea mai slabă decât în mod normal, ca să nu i-o ia pitpalacul la galop novicei, i-am dat voie să o pervertească, punând mai muuult zahăr decât mine (pentru că nu mai aveam miere) și am așteptat efectele. N-au întârziat să apară, bineînțeles. La început au fost din alea placebo, creierul ei se convingea că i se înmoaie genunchii, că-i e rău, chestii de astea care se întâmplă foarte rar la doar 5-10 minute după ce ai ingerat licoarea magică. Pe parcurs însă, adevăratele efecte au apărut. Era Ada a mea ca un copil cu ADHD: toată energetică și plină de chef la cursul de mate. Curs la care eu m-am chinuit să-mi țin ochii deschiși nu pentru că nu mă interesa subiectul, ci pentru că am dormit prost azi-noapte și am fost foarte obosită.
Și ziceam, energie, chef, glume, gura până la urechi, desene cu pixul pe gâtul colegului din față, chestii de astea. Eu mă chinuiam din răsputeri să stau trează și mai glăsuiam din când în când ”Băi, mor de somn!”, spre mirarea colegei mele: ”Ha? Ce ți-e? Ai înnebunit?”

Și la un moment dat, când eu îmi dădeam silința să pricep care e faza cu formula de probabilitate totală (cred), aud o voce suavă în urechea-mi stângă: ”Băăăi!…Tu ți-l imaginezi vreodată pe ăsta spânzurat?”. Ce naiba?! Ada era atât de serioasă și se uita la profu’ cu o privire de aia de regizor de filme horror de cred că deja și-l închipuia atârnat de lustră. Nu știu cu exactitate dacă acest moment se datorează doar modului său de predare, care te poate scoate din minți, e drept, sau și cafelei mele și atunci e cazul să mă simt un pic vinovată, dar pot să spun că m-a șocat așa un pic și nici acum nu mi-l pot închipui în ipostaza menționată. Așa sunt eu, am sufletul curat 😆

Ziceți și voi? E și de la cafea? Voi aveți/ați avut profi cărora le-ați pregătit un scenariu din ăsta macabru în căpșorul vostru? Sau cărora le-ați fi distribuit vreo două perechi de palme ca să vă puteți vărsa nervii? 😀 

Deja?

Cine a văzut deja reclama cu specific Crăciun-ist, mâna sus! Să nu spuneți că n-ați văzut, că am văzut până și eu care n-am televizor. Bine, am văzut în weekend, când eram acasă, unde aveam televizor, e drept. Ok, never mind. E o reclamă care deja e pe post și are pe fundal melodia ”Shake up Christmas”, dar varianta în română (mai puțin refrenul). Asta a fost așa ca reper, nu are vreo importanță deosebită. Unde vreau sa ajung? (De când scriu așa rar, încep să mă exprim într-un mare stil, să-mi fie rușine!).

Ce naiba, deja reclame de Crăciun? Păi o ținem lungă așa 6 săptămâni sau câte mai sunt până atunci? Personal, o să fiu atât de fed up în ultima săptămână că n-o să mai suport niciun clopoțel, nicio bucată de petic roșu (cu alb), niciun îngeraș sau vreun Moș Crăciun. O să-mi sune-n cap ”Shake up Christmas” sau alte melodii de genul (că am un lapsus cât Groapa Marianelor acum) până când n-o să mai rezist și în loc să ascult colinde, o s-o dau pe ”All summer long” sau ”Danza Kuduro”, d-astea de vară 😆
Mai mult, când veneam de acasă duminică mi-am ridicat privirea din carte câteva minute și mă uitam pe geam visând la nemurirea sufletului feedback-ul de la VIP, când ochii mei, obișnuiți cu întunericul, au fost agresați de o casă plină toată de instalații de Crăciun. A fost o fracțiune de secundă, dar erau multe și colorate și luceau și n-am reușit să înțeleg de ce de acum. De ce? Mai e timp, serios și o să ne plictisim dacă începem chiar de acum. Măcar până la 1 Decembrie să mai așteptăm, cum face o prietenă a mea 😛
Bine, nu știu de ce mă miră că ăștia au început cu reclamele, măcar ei urmăresc profit, dar și Palatul Victoriei lucea aseară. Nu știu dacă tot în așteptarea sărbătorilor, sau Boc ne sugerează că luminița speranței nu s-a stins încă. E ceva mai metaforic, mai subtil, cred 🙂

Cum vă simțiți când suntem bombardați cu reclame+promoții+produse Limited Edition de Crăciun? Mă rog, astea ultimele-s chiar drăguțe în multe cazuri 😀

P.S. Bine v-am regăsit! Pups.

P.P.S. Nu mă-nțelegeți greșit, îmi place mult ”Shake up Christmas” 🙂 Și-mi place și melodia asta, pe care chiar o ascult mult iarna 😀

Chestii faine

Serios? N-am mai scris de vreo 10 zile? Nu-mi vine să cred cât de repede trece timpul. Băi, și am atâtea chestii să că mai povestesc, dar nu reușesc să le mai adun în articole.

Știți ce weekend superfain am avut? Am petrecut două zile în Azuga cu niște oameni frumoși din toate punctele de vedere și, deși am dormit foarte puțin în ultimele zile, simt că am multă energie.  E o perioadă plină pentru mine și, deși aș mai avea nevoie de timp liber uneori, n-aș renunța sub nicio formă la chestiile frumoase la care am șansa să particip.

S-au schimbat o groază de lucruri în viața mea de când am început facultatea, începând de la un alt oraș, o altă atmosferă, un alt mediu în care îmi desfășor activitățile, până la oamenii noi pe care îi cunosc și la locurile pe care unii din cei ”vechi” le ocupă acum mai nou. S-au schimbat în bine majoritatea.

Eu sper că vă simțiți și voi la fel de bine ca mine, dacă nu și mai bine, da?

Revin!