Acum câțiva ani, nu-mi mai amintesc exact câți ori fi, dar cu siguranță n-aveam pe vremea aia mintea de acum, am văzut un film tare simpatic, care se numește ”500 Days Of Summer”. E o comedie romantică, ce îi are ca protagoniști pe Summer și Tom, are și accente de dramă, dar e totuși genul de film despre care la o primă vedere ai putea spune că e un film ”de fete”. Nu este însă o poveste de dragoste, așa cum de altfel ne asigură și naratorul: ”This is a story of boy meets girl, but you should know upfront, this is not a love story.”
Dacă vă închipuiți că urmează o recenzie sau măcar un rezumat, vă înșelați. Dacă vă e teamă că urmează spoilere… ei bine, nu pot să garantez lipsa lor, dar eu de fapt vreau doar să vă spun că o bucată bună de vreme fata asta, Summer, m-a scos din sărite. Nu părea să știe ce vrea de la viață, în particular de la o relație, dar părea extrem de sigură că Tom nu e ceea ce caută, că relația cu el nu e ceea ce îi trebuie, deși, repet ea habar n-avea ce îi trebuie.
Recunosc că la început mă tot hlizeam gândindu-mă la cât de dubios ar suna să strigi pe cineva ”Vară, hei Vară!” în română, dar filmul mi-a arătat că deseori poți să transmiți doar prin numele personajelor o mulțime de lucruri pentru care altfel ți-ar trebui multe, multe cuvinte. Spre final, după 500 de zile cu Summer, Tom învață the hard way câteva lucruri: învață că probabil lucrurile nu se întâmplă cu vreun motiv anume, că nu există miracole sau destin, și că viața noastră e de fapt guvernată de coincidențe. Spre final, Tom o întâlnește pe Autumn.
Pe mine finalul m-a făcut însă să zâmbesc și să visez. M-a făcut să mă gândesc că poate așa e și suntem cu toții doar sezoane în viața celor din jur, că fiecare anotimp își are importanța lui și că unele pot fi mai lungi, iar altele mai scurte, în funcție de câtă nevoie avem de ele, de fapt. Autumn, această toamnă care-și face loc în viața lui Tom, rămâne pentru noi un personaj sugerat, un soi de lead, o temă de gândire. Pe Autumn o văd ca pe o gură de aer proaspăt pentru băiatul ăsta. E ca o zi răcoroasă de octombrie, când după ce te-ai plâns o grămadă că nu mai e vară, că zilele-s tot mai scurte și nopțile mai reci, iar lumea începe deja să treacă la paltoane și ghete, îți dai totuși seama că ți-a ajuns toată căldura aia sufocantă, care nu te lăsa să respiri. Îți dai seama că ai într-adevăr nevoie să iei o pauză, să tragi pe tine un pulover și o eșarfă și să ieși să te plimbi lejer pe aleile poleite cu frunze colorate.
Dacă aș fi putut să mai pun eu o scenă-două în film, aș fi dezbrăcat-o pe Autumn de costumul ăla office pe care-l purta când i-a dat cu realitatea-n cap lui Tom. Aș fi trimis-o să bea cafeaua aia cu el îmbrăcată simplu și dreamy în același timp: cu o pereche de jeansi albaștri, cu talie înaltă și un pulover roșu, care să-i pună în evidență ochii căprui, la care aș adăuga un palton de damă elegant și o eșarfă care să-i acopere gâtul suficient cât să-i dea o tentă de mister.
În plus, un om tare deștept a zis la un moment dat că dacă ai tocurile potrivite, poți cuceri lumea, așa că aș grăbi-o să-și ia în picioare ghetele de piele și să fugă la întâlnirea cu băiatul care n-o observase niciodată până atunci.
I-aș pune să meargă mult pe jos, să simtă frigul cum le intră în oase, să-și povestească fiecare despre verile din viețile lor și să se oprească în cea mai călduță cafenea pe care o întâlnesc. Autumn, cu zâmbetul ei cald, i-ar aminti lui Tom că poate coincidențele nu-s mereu coincidențe și l-ar convinge, poate, că merită să treci prin toate anotimpurile de câteva ori, până să-ți alegi o toamnă în care să te găsești, să rămâi, să te odihnești, să fii bine.
Articol scris pentru SuperBlog 2017
Fingerprints 