S-a terminat, s-a terminat

Gata, s-a dus şi vara asta. Calendaristic vorbind, pentru că până la echinocţiu mai e un pic. Am ajuns la concluzia că iubesc de fapt toate anotimpurile, nu doar vara cum am crezut mult timp, doar că senzaţia de libertate pe care o dă vara e unică. Mie îmi pare bine că se termină, pentru că aşa îmi lasă şansa să mi se facă dor de ea pentru la anul 😀

Cred că una din melodiile verii, cel puţin pentru mine, a fost “A night like this” a lui Caro Emerald şi cred că tot timpul o s-o asociez cu anotimpul ăsta. Şi dacă tot am ajuns aici, nu ştiu vouă, dar mie îmi place mult fata asta, aşa că vă recomand mai multe din melodiile ei, pe lângă “Back it up”. De exemplu, “That man” sau “The other woman”. Enjoy!

Ok, ne citim… la toamnă! 😛

 

Advertisements

Trebuie să facem ceva!

E un gând care ne vine multora dintre noi în minte foarte des. Ştim că e cazul să luăm atitudine, să nu-i lăsăm pe alţii să ia deciziile în locul nostru, să îndreptăm greşeli sau să schimbăm ceva în viaţa noastră. În bine, desigur.

Ei bine, uneori chiar facem ceva, alteori rămânem doar cu gândul. Unii iau astfel de decizii la maturitate, alţii sunt mai precoce. Precum Erin şi Bradley. Ei şi-au luat viaţa în mâini la trei ani.  Erau colegi la grădiniţă şi când au auzit că vor fi mutaţi în alte grupe, n-au putut suporta ideea, aşa că au fugit împreună. E drept, au fost prinşi şi având în vedere certificatele lor de naştere, e bine că au fost prinşi la timp, dar iniţiativa lor nu a rămas fără ecou, pentru că mamele n-au vrut să-i facă să sufere, aşa că au făcut tot posibilul să-i ţină împreună. Sper că au reuşit 😀

Oh, ain’t that sweet? 😛

Poza am găsit-o pe pete.com, prin intermediul StumbleUpon.

Busy night

Dacă aici povesteam despre mediul în care adorm şi în care mă trezesc, după experienţele de azi-noapte am decis să relatez cam ce fac eu in between. Pe unde mă plimb, ce oameni întâlnesc, ce fericiri imposibile în timpul zilei îmi luminează viaţa şi ce chestii mă enervează de aş arunca un pic cu perne de-ar şti braţele-mi pe unde-i creierul.

Na, păi azi-noapte am avut un program destul de încărcat, cum n-am mai avut de ceva timp. Mai întâi am organizat un mini-eveniment, care iniţial era o aniversare, a mea am crezut, dar pe parcurs s-a transformat într-o masă de familie. Anyway, eram foarte stresată, pentru că toate erau pe capul meu şi toată lumea care voia să mă ajute aştepta indicaţii. Am scrâşnit din dinţi şi am zis că o fac eu şi pe asta şi apoi o să mă odihnesc toată ziua. Dac-aş fi ştiut eu ce mă aşteaptă, eheee.

M-am trezit brusc cu toţi invitaţii într-un autocar, nu mă întrebaţi încotro ne îndreptam, probabil spre vaporul-tren. Nu întrebaţi nimic încă. În autocarul ăsta una din probleme era că trebuia să mă plimb de pe scaun la uşă din 10 în 10 minute pentru că mai veneau invitaţi, normal, iar eu le puneam la fiecare un bileţel ca să ştie unde să se aşeze. Era să cad la un moment dat, încercând să lipesc un bilet, dar s-a ocupat un tip cu plete (care semăna cu unul din The Kelly Family, by the way) de el şi m-am salvat.
A doua problemă era o tanti, o bunică adică, pe care nu o cunoşteam, nu era invitata mea, şi care mă stresa cu o conversaţie din care nu înţelegeam nimic. Motivul? Era într-o limbă străină. Dar nu engleză, franceză sau aşa ceva, ci bulgară. De unde şi până unde? Păi am nişte prietene care au bulgara ca şi limbă maternă şi nu de multe ori le-am auzit vorbind aşa, numa’ că, din motive pe care nu le voi detalia acum, noi le ziceam mereu că vorbesc “pe sârbeşte”. Mbun. Şi la un moment dat m-am enervat aşa tare pe bunica asta încât am strigat la ea: “Nu mai vorbi cu mine pe sârbeşte că mă enervezi şi n-am timp de prostii acuma!”. Sigur, mare organizatoare de evenimente, eu, ocupată. Mama mi-a sugerat să fiu mai calmă, asta în timp ce din privirea bătrânei îmi dădeam seama de blestemul pe care îl arunca asupră-mi în gând. Brrr.

Nu ştiu ce s-a întâmplat cu evenimentul respectiv, că eu m-am trezit într-un vapor-tren cu mama, plecam în vacanţă sau ceva. Cum e ăla vapor-tren? Uite aşa, un tren care merge pe nişte şine pliiine de apă, cam de un metru adâncime. Să vă zic că mergea mai repede decât amărâtul de marfar de pe linia cealaltă? Nu, vă zic că mama avea un smartphone şi făcea poze peisajului să-i trimită bunică-mii. Pe smartphone-ul bunică-mii Nokia 1101.

Din vapor am coborât fix într-o instituţie publică, nu ştiu ce era, am completat nişte acte şi apoi m-am trezit pe canapea acasă, răspunzând la telefon. Atenţie!  M-a sunat o tipă cu o voce drăguţă să-mi spună că-i pare rău, dar nu am fost acceptată în proiect, pentru că sunt numai x locuri (x e un număr dintr-o cifră, dar nu-mi amintesc) şi eu am fost foarte aproape, dar na, astea sunt procedurile NASA. Da, NASA! Pe mine m-a buşit râsul pentru că eu cică aplicasem cu o prostie de invenţie şi nici nu mă gândeam că o să fiu fix sub linie. Am râs şi i-am zis că nu-i nimic, să se ducă alţii la NASA. Mi-am ratat şansa, asta-i!

Am încheiat apoteotic. M-am întâlnit pe stradă cu o colegă din generală, am pornit împreună, povestind, după care am intrat din inerţie într-un ceva să bem o cafea împreună. Era uşor dubioasă…taverna, să-i zicem, dar ea intrase prima acolo, n-am vrut să schimb discuţia pe care o aveam şi chiar am mai fi vorbit. M-am dus la barman să iau ceva, nu ştiu ce, iar când am ajuns, ea plecase şi-mi lăsase un bilet foarte dramatic. Îi părea rău că a plecat fără să-mi spună, dar ea nu poate sta într-un astfel de loc, căruia nici nu ştie cum să-i zică. No kidding? Am plecat siderată şi uite aşa…the end.

Na, dacă a fost cineva mai ocupat ca mine azi-noapte, să vină să-mi spună! Seriously, mai visează cineva în halul ăsta sau mă duc la psiholog? 😛

Din lumea celor care nu cuvântă

Când eram mică am citit o carte de Emil Gârleanu cu povestiri din lumea animalelor, care avea exact acest titlu. Inutil să vă spun câte lacrimi am vărsat citind tot felul de poveşti emoţionante cu animăluţe şi cum mi-aş fi dorit să îmbrac un costum de Xena şi să salvez toate sufleţelele alea aflate în pericol. Între timp am trecut la altfel de lecturi, dar tot am o sensibilitate pentru animale, deşi nu par cea mai mare iubitoare.

Mi s-a ridicat părul pe mâini când am văzut cum erau chinuiţi caii de la Letea şi m-am bucurat aşa tare ieri când am văzut că se întorceau acasă. Mor de nervi când aud noi şi noi cazuri de braconaj şi mereu mă gândesc că animalele, cât de mici ar fi, sunt mult mai necesare mersului normal al naturii decât oamenii. Vrem – nu vrem, dispariţia albinelor ar avea efecte grave asupra naturii; nu acelaşi lucru îl putem spune despre dispariţia speciei umane. Dar na, noi suntem nişte egoişti şi uităm un lucru: “The planet does not owe you anything; it was here first.”

Se înţelege, deci, că nu-mi place să chinui sau să văd animale chinuite. Cu toate astea, mărturisesc că pe la vreo 8 ani am participat la grăbirea morţii unui boboc de raţă. Bunica mi-a zis că o să moară în câteva zile sigur, dar eu nu am crezut-o şi am adus o prietenă care m-a ajutat să-l hrănesc îndop cu mâncare împotriva voinţei lui. După aia ne-am gândit că trebuie să facă mişcare, aşa că am găsit un mod de a-l plimba prin curte: în lesă. Sigur că bobocul şi-a dat sufletul până a doua sau a treia zi, asta după ce a vomitat tot ce-i dădusem să mănânce. Aoleu, îmi vine să mă bat când îmi amintesc ce i-am făcut. În afară de doi sau trei peştişori de acvariu pe care m-am încăpăţânat să-i cumpăr, deşi mama mi-a zis că nu vor rezista mult fără sistem de oxigenare a apei, n-am mai grăbit moartea altor necuvântătoare, deci mă simt oarecum împăcată cu mine.

Când zic că nu-mi place să văd animale chinuite, vreau să spun că nici după grădinile zoo nu mă dau în vânt aşa tare. Într-o cuşcă aşa cam de mărimea camerei mele am văzut “locuind” trei urşi bruni. Cam aglomerat acolo la ei şi sunt trişti, se vede. Nu-mi place să fie trişti, aşa că rar dau pe la zoo. Mie îmi plac animalele în habitatul lor natural şi îmi place cât pot să fie de jucăuşe şi de bune, atunci când nu sunt înfometate sau ameninţate de ceva. Cam ca aici:

Na, poa’ să zică cineva că nu sunt drăguţi? 😀

Mediu ostil

A.S. Am făcut ceva modificări la pagina Despre Miss I., deci pentru cine nu mă cunoaşte din real-life sau vrea să mai afle lucruri, lectură plăcută.

N-am fost niciodată genul de copil care să doarmă foarte mult, nu obişnuiesc să mă trezesc la ore foarte târzii în vacanţe sau când am libere dimineţile, pentru că, dacă am dormit de ajuns încât să fiu odihnită, prefer să fac altceva cu timpul ăla liber. Asta nu înseamnă că nu am momente în care simt nevoia să dorm mai mult decât de obicei. Câteodată mă încearcă un somn atât de dulce, încât aş da o zi din viaţă ca să mai dorm o juma’ de oră de somn de ăla.

Am zis că vara asta, după anul relativ obositor pe care l-am avut, o să dorm exact cum vreau eu, cât vreau eu, nici prea mult, nici prea puţin, ci fix atât cât să mă simt confortabil. Am cam reuşit, e drept, numai că uneori îmi venea să bat pe cineva, de nervi că se găsesc o groază de lucruri care să-mi strice somnul.

Pentru că la mine în cameră e foarte cald vara, obinuiesc să dorm cu fereastra deschisă, iar în aproape fiecare noapte adorm în lătrat de câini. E mirific atunci când toţi câinii din cartier şi nu numai îşi dau întâlnire şi apoi se plimbă agale, făcând câte un popas la fiecare câteva blocuri şi purtând cine-ştie-ce discuţii în limba lor, unele mai paşnice, altele care se lasă cu smocuri de păr smulse, boturi zgâriate şi picioare şchiopătânde. Uneori, discuţiile lor sunt întrerupte de câte o maşină, cel mai probabil de fiţă, din care răsună, inconfundabil, vocea răguşită a lui Salam. Inegalabil. Asta-i noaptea.

Dimineaţa, altă distracţie. Dacă vara trecută m-am trezit câteva zile la rând la ora 7 pentru că un anumit vecin a început să cureţe (a se citi “să frece cu peria de sârmă sau alt dispozitiv extrem de zgomotos”) un grătar ca să-şi coacă vinete în cantităţi aproape industriale, vara asta au avut alţii grijă să nu dorm prea mult. Nişte muncitori care îşi aranjau o schelă au ciocănit o juma’ de oră fără oprire, un nene şi-a terminat de acoperit garajul cu un alt strat de tablă până la ora 8, cu boncănelile de rigoare, iar un grup de tanti-i poartă discuţii filozofice între 8-10, astfel că azi pe la 9.15 am identificat un “păi daaaa, şi Elena Udreaaa…”. Asta fără să mai menţionez că-n loc să-mi intre aer proaspăt în cameră, dimineaţa, că-i iarnă, că-i vară, mă trezesc în fumul de ţigară al vecinului de dedesubt, căruia îi e prea lene să se ridice şi să fumeze în bucătărie, că nu trăieşte în junglă.

Am ajuns să cred că există cineva care nu-şi doreşte să fiu fericită şi să mă trezesc zâmbind, dar tocmai de aia mă ambiţionez şi mă ridic din pat cu zâmbetul pe buze. Cică e bine să-i zâmbeşti soarelui 🙂

Voi vă treziţi brutal aşa sau doar triluri de păsărele şi alarma de la telefon?

Foto.

Problemă organizatorică

LATER EDIT: Ok, am renunţat la tema cu maro şi verde, şi mie mi se părea obositoare, aşa că am ales ceva mai aerisit. Zic că e mai bine acum 🙂

Am schimbat tema pentru că mă cam plictisisem, simţeam nevoia să mai schimb peisajul. Asta e drăguţică ea aşa, mie îmi plac culorile şi îmi place şi că pot schimba background-ul dacă vreau, dar parcă e deranjant un pic faptul că fontul comentariilor este mai mare decât cel din articole. Doar mi se pare mie sau chiar e?

Oricum, probabil o s-o păstrez o zi-două măcar, că poate mă obişnuiesc cu ea, dar dacă e deranjant, ziceţi-mi că nici mie nu-mi place când intru pe bloguri cu teme prea obositoare 😀

Ignorance is bliss

Lumea în care trăim e un minunat mozaic. Tot felul de oameni, tot felul de feţe, tot felul de reacţii şi tot felul de voci. Cu alte cuvinte, o sursă nesecată de inspiraţie pentru scris pe blog. Fiind diferiţi prin natura noastră, fiecare alegem să credem în diverse lucruri pentru care avem dovezi clare sau, dimpotrivă, în entităţi deloc palpabile. Unii cred în fenomenul Big Bang şi vorbesc cu drag despre strămoşii lor maimuţici, alţii cred că e cineva sau ceva, o prezenţă spirituală deasupra noastră, indiferent că-l numesc Dumnezeu, Allah, Buddha sau mai-ştiu-eu-cum. Na, suntem diferiţi şi ne place. Aaa, paranteză: citeam undeva o chestie ironică aşa drăguţăăă: “You’re unique. Just like everybody else.” 😛

Bun, revenim. Eu nu am discuţii în contradictoriu pe tema asta şi mă enervează la culme discuţiile în care un ateu convins încearcă să-l convingă pe un creştin, să zicem, că el crede prost sau când, dimpotrivă, un creştin se roagă cu cerul şi cu pământul de un ateu să-l asculte pentru că o să-i pară rău. Oricum fiecare e stăpân pe alegerile sale, că de-aia avem liberul arbitru, right? Pierdem timpul aiurea în loc să ne concentrăm pe lucrurile importante şi în loc să învăţăm unii de la alţii lucrurile care ne pot folosi. Adică decât să stau cu tine două ore să ne certăm pe tema asta, nu mai bine facem schimb de idei şi facem un lucru un cu adevărat bun, care îi va servi, într-o măsură cât de mică, şi lumii tale formate prin explozie, dar şi lumii mele, de la Adam şi Eva încoace?

Şi acum să vă spun noul adevăr absolut în materie de religie. Orice creştin care crede cât de cât ştie despre cele trei persoane ale Sfintei Treimi: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt. Ei bine, greşit! Pe stâlpii din oraşul meu este un afiş care lămureşte această problemă. Nu există decât două persoane de fapt, Duhul Sfânt e doar o minciună, un fals şi am trăit în ignoranţă până acum, când am fi putut să mergem la biserica lor şi să fim…politically correct 😛 Îmi pare rău că n-am făcut o poză, dar efectiv m-a buşit râsul şi m-am gândit la cât de caraghioşi suntem. Până la urmă, indiferent de mentalităţile noastre, ar trebui să ne propunem toţi să fim mai buni, mai indulgenţi, să-i ajutăm pe cei care au nevoie de noi şi să ne simţim noi bine cu noi, spiritual vorbind. În loc să facem asta, noi pierdem vremea polemizând aiurea. Cred că avem prea mult timp liber.

Din partea mea, prefer să trăiesc în ignoranţa de care vorbeau ăia de pe afiş, pentru că am obosit să mă şi mir la fiecare idee strălucită care le vine unora noaptea şi apare pe afişe. N-avem griji mai mari decât să tot inventăm religii?

Închei cu un citat pe care l-am văzut prima dată pe Summerday şi care se potriveşte perfect: “There are three sides to any argument: your side, my side and the right side.”