Drama zilelor noastre

Am început să scriu articolul ăsta aseară, dar pe urmă mi-am zis: măi fată, tu ai băut gaz? La ceas târziu în noapte tu-ţi verşi năduful pe blog în loc să dormi frumuşel şi să laşi formulele de mate să se aşeze pe neuroni? M-am ridicat cătinel de pe scaun şi m-am postat cu capul pe pernă, încercând să visez subiectele. Nu pot să vă spun ce profund am dormit. Ca şi duminică seara, de altfel. Mi-amintesc că în clasa a opta m-am foit toată noaptea, pe când acum am dormit dusă, nu alta! Ce înseamnă vârsta, domnule, te calmezi, te linişteşti, le laşi în durerea lor de subiecte că oricum nu le poţi schimba telepatic.

Aaaanyway. Azi a fost bine. Bine, bine. A fost destul de accesibil, deşi nu prea previzibil,  am avut timp, am scris frumos şi sigur n-am dat-o în bară pe la vreun 2+3=7.  N-am ce să vă zic de proba la mate, în schimb recuperez pentru aia de luni, că este cel mai controversat subiect săptămâna asta.

Mai ştiţi voi acum nişte ani când proaspăt absolvenţii de liceu l-au cadorisit pe Moromete cu condiţia de intelectual? Nu vă amintiţi? Când le-a dat să prezinte condiţia intelectualului şi au avut de ales între nişte autori, printre care şi Marin Preda, iar ei nu s-au gândit nicio secundă că poate Preda a scris şi alte romane, d-alea cu intelectuali şi că nu Moromete era the one? Atunci a fost amuzant şi mulţi au început să militeze pentru schimbarea baremului. Păi sigur, dacă juma’ dintre candidaţi îs proşti nepregătiţi ne luăm după ei, doar nu-i depunctăm pe toţi! Sigur, că doar ăsta e raţionamentul logic.

Ei bine, povestea se cam repetă anul ăsta, iar mărul discordiei îl reprezintă definiţia de dicţionar a cuvântului “dramatic”. Da, da, că noi am avut personajul dintr-un text dramatic studiat, aparţinând lui I. L. Caragiale, Camil Petrescu sau Marin Sorescu. În mare, era vorba ori de comedie, ori de drama interbelică, ori de drama postbelică. Doar nu vă aşteptaţi ca toată lumea să se prindă ce să scrie, nu? E bine, că nici nu s-a prins toată lumea. Mulţi l-au ales pe Gheorghidiu, pentru că e al lui C. Petrescu şi pentru că are şi el o dramă, nu? Ce, viaţa lui nu e dramatică? Haide să vă zic eu ceva! Cerinţa era foarte clară, deloc ambiguă cum susţin cei care speră să li se puncteze eseurile pe lângă subiect. Cunosc şi eu persoane care au făcut chestia asta şi puteţi să mă consideraţi rea sau cum vreţi voi, îmi asum tot ce scriu aici, am şi argumente ca să susţin, deci nu mă jenez să o spun.

Mi se pare trist că termini liceul şi ori nu ştii că o cerinţă se citeşte complet (inclusiv reperele, în care erau menţionate “indicaţiile scenice”, aproape mură-n gură), ori n-ai învăţat până acum că sintagma “un text dramatic” se referă la genul literar căruia îi aparţine textul. Nu era vorba de situaţii dramatice sau dramele personajelor, ci de textul în sine. Fără echivoc. Punct! Şi vin victimele şi zic să primească punctajul pentru redactare. Păi, dragilor, ăla se primeşte dacă dezvolţi subiectul propus, or’ romanul modern subiectiv n-are-a face cu textul dramatic. Alţii au idei mai strălucite: “Să nu se puncteze, dar să se reia proba!” că cică au fost induşi în eroare. Hăăăă? Adică să vin eu, proasta care s-a chinuit să scrie comedia la examen, să mai dau o dată proba pentru că tu, săracul de tine, ai fost indus în eroare de lipsa ta de pregătire? Ne-am dat naiba!

Mai sunt unii care zic că n-avea Camil Petrescu ce căuta acolo, că drama interbelică nu e în programa de bac. Hai s-o lămurim pe asta! Nu, drama interbelică nu e în programă. C.P. însă e autor canonic, deci poate fi menţionat la III şi doar de drag; poate sunt unii care n-au studiat romanul lui la modern, subiectiv, de analiză psihologică  şi atunci au studiat o operă dramatică, pentru că tot trebuie să aibă ceva de C.P. în “palmares”. Cu alte cuvinte, era un element de ajutor pentru cei care l-au preferat şi au învăţat şi “Jocul ielelor” sau altceva. Aveau dreptul să-i scrie numele acolo, punct!

Părerea mea (deloc umilă în cazul de faţă) este că ar trebui să încetaţi cu scuzele penibile! Nu, sistemul nostru nu e cel mai sănătos! Nu, stricteţea care se dorea nu a existat peste tot! Nu, nu ne îndreptăm spre mai bine! Dar asta nu înseamnă că aveţi dreptul să primiţi vreun punct pentru inepţiile pe care le-aţi scris dacă n-aţi ales operă dramatică. O să susţin chestia asta până în pânzele albe, să ştiţi!

Sunt convinsă că mulţi dintre cei care au ales “Ultima noapte…” (sau “În vreme de război” as a matter of fact!) sunt şi cei care habar n-au că Nichita Stănescu e bărbat (nici nu mă gândesc că-i ştiu poeziile sau ceva), ce e aia o perspectivă narativă sau că unele cuvinte se mai folosesc şi cu sens conotativ. Exemple? Poftim.

“Perspectiva narativă din text ne arată că cei doi au perspective diferite asupra vieţii.”

“Se stie că femeilor le place să se uite în oglindă, de aceea Nichita ne îndeamnă idealurile spre achiziția unui astfel de instrument reflectorizant.”

“Personal nu este de acord cu acest citat, deoarece nu sunt femeie ca Nichita să stau să mă cochetez, aranjez și fardez în oglindă ca o matrahulă.”

“Oglinda trebuie să fie nelipsită din garderoba oricărui idealist.”

Continuarea aici.

Aşadar şi prin urmare, drama asta pe care o trăiesc aproape juma’te din proaspăt absolvenţii de liceu ar trebui să ia sfârşit acum, pentru că deja devine un subiect agasant. Ai dat-o-n bară? Asumă-ţi consecinţele faptelor tale şi nu mai da cu roşii când nu e cazul. Că acum chiar nu e!

Ştiu că într-o soţietate fără moral şi fără prinţipuri…trebuie să ai şi puţintică diplomaţie, dar azi chiar n-am avut chef să fiu diplomată! Deal with it!

Two down, one to go! 🙂

Advertisements

Ziua bunicilor

Deşi aş putea să vă povestesc astăzi despre prima probă a bacului sau despre cum voi uita 90% din ce am studiat pentru examenul la română în vara ce va să vină , nu o voi face momentan, pentru că am un piticuţ pe creier care îmi dictează ce să scriu. Am meditat zilele astea la un aspect care mă frământă de ceva timp şi anume: avem multe sărbători. Avem zile dedicate sentimentelor, oamenilor, planetei, evenimentelor, în fine, multor lucruri. Avem zile pentru: femei/mame, copii, bărbaţi, Europa, apă, Pământ, francofonie, muncă, îndrăgostiţi, familie, fructe, mediu, pădure, toleranţă, biodiversitate, bibliotecari, gunoieri, împotriva obezităţii, a hipertensiunii, a fumatului, a violenţei domestice and sooo on. Mă, ori am pierdut eu ceva pe drum, ori chiar nu există şi o zi pentru bunici?

Viaţa a făcut ca eu să-mi cunosc doar o pereche de bunici, dar mi-s aşa de dragi, habar n-aveţi! Sunt oameni de la ţară, dar am învăţat aşa multe de la ei că, deşi îi preţuiesc zilnic, tare mi-aş dori să existe o zi anume care să ştiu că le e dedicată. Pentru că merită! Dacă există o astfel de zi, vă rog insistent să mi-o comunicaţi, iar dacă nu…apoi am hotărât că la mine pe blog e ziua bunicilor astăzi!

Bunicii mei sunt speciali pentru că-s ai mei. Au muncit mult “la colectiv” şi nu numai, dar au pensii mici. Fac economie la curent şi medicamente. Muncesc încă mult şi se vaită rar, deşi sunt în vârstă şi îi dor toate cele. Sunt sociabili şi respectă “legile nescrise din lumea rurală”, acolo unde se simt cel mai bine. Tataie nu s-ar muta niciodată într-o “colivie”, aşa cum numeşte el apartamentele de bloc, pentru că-i place, asemenea lui Moromete, să mai iasă la poartă şi să privească lumea. N-are decât două clase, dar are şcoala vieţii, încât te lasă fără cuvinte când îţi spune, cu vorbele lui simple, idei dezvoltate în paragrafe întregi în cărţi diverse. Mamaie a terminat ciclul gimnazial (7 clase) şi s-a născut să fie afaceristă. E comunicativă şi diplomată şi socoteşte mai repede decât parte din tinerii de vârsta mea. Ca orice oameni, au şi ei defectele lor, dar acestea se pot trece uşor cu vederea, iar greşelile pe care le-au făcut în tinereţe…şi le-au şters complet prin toate sacrificiile făcute mai târziu.

Deşi au palmele bătătorite, bunicii mei sunt bătrâni frumoşi şi mă iubesc enorm. Nu cred că mi-au spus-o vreodată, dar ştiu eu. Mă sună zilnic să ştie dacă-s bine şi, evident, dacă “ai mâncat şi tu ceva?”. Îmi trimit ouă de casă, îmi fac compot de vişine şi gem de prune şi stau cu sufletul la gură când am examene. Mamaie mă vede mai des, mai vine în oraş, dar tataie aşteaptă cu răbdare să vină Crăciunul, Paştile şi vara ca să merg la el şi îmi zice cu durere şi bucurie în acelaşi timp: “Ţi-ai mai adus aminte că mai ai o casă şi aici?” . Ştiu că doar timpul care e în defavoarea lui îl face să spună asta, nimic altceva.

Dar ştiţi care e cel mai frumos lucru, cel mai de preţ cadou pe care mi l-au făcut oamenii ăştia pe care îi voi iubi toată viaţa mea? Cea mai minunată mamă din lume, da! Le mulţumesc infinit pentru asta! Nu vreau să-mi închipui că momentul inevitabil va veni, pentru că ştiu că-mi va fi îngrozitor de greu să mă obişnuiesc cu absenţa lor, asta după ce-mi voi lipi la loc inima frântă ca o turtă dulce din aia de la bâlciuri.

Le mulţumesc pentru tot şi aş vrea să cred că ştiu cât îi iubesc!

Voi ce relaţii aveţi cu bunicii voştri? Nu-i aşa că merită şi ei o zi specială? 🙂

Foto.

Ultima strigare, articol telegrafic

Ştiu că o să-mi scuzaţi absenţa. Gata cu gluma, luni e the big day. The biggest, că dacă mă văd scăpată cu bine de proba la română o să respir uşurată. Ca să nu mai zic că peste fix o săptămână n-o să mai am nicio probă şi peste încă două zile aşteptarea va lua sfârşit definitiiiiv.

Rugaţi-vă să ne dea ceva frumos şi cât mai “la alegere 😛 Mulţumesc!

Să vă povestesc ceva scurtissim. Menţionez că stau la etajul patru.

Deasupra tocului uşii vecinii mele, perete în perete, există o altă casă. Căsuţa unei familii de rândunele. E făcută de ceva timp, dar n-am tras-o în poză pentru posteritate încă, o să-mi revizuiesc comportamentul şi vă arăt. E drăguţă şi înclin să cred că familia se va înmulţi. Îmi sunt simpatice, dar era să fac un atac azi când am ieşit din casă, fiindcă-s cam sperioase şi zboară (pe fereastra pe care le-o lăsăm deschisă, v-am spus că-mi sunt dragi!) de fiecare dată când se iveşte o fiinţă umană. The end.

V-am pupat! 🙂

Viitorul NU sună bine

Lumea ne zice nouă, ăştia de dăm bacul, că suntem viitorul ţării şi alte baliverne de genul ăsta. Om fi, nu zic nu, dar mai “viitor” decât noi sunt cei care vin din urmă, în speţă cei de clasa a VIII-a, care sunt şi ei în focurile examenelor zilele astea.

Să vorbesc prea mult nu vreau, multă lume ştie ce cred eu despre generalizări: nu-mi prea plac. Bacul este o porcărie, dar asta nu înseamnă că nu există şi copii deştepţi, pregătiţi şi care chiar vor să muncească şi să realizeze ceva. Valabil şi pentru cei de a VIII-a: se prea poate ca generaţiile să fie din ce în ce mai slabe (ceea ce, by the way, nu e doar vina lor, ci şi a sistemului), dar sunt cu siguranţă şi copii ambiţioşi, care vor să şi înveţe ceva, nu doar să piardă timpul şi banii părinţilor aiurea.

Cu toate astea, nu mă pot abţine: trebuie neapărat să vă dau câteva exemple despre cât de bine pregătiţi sunt unii dintre viitorii liceeni. Mai jos aveţi câteva dintre comentariile lăsate de ei sub efectul celor două ore în care au rezolvat subiectele la română de ieri. Şi că veni vorba, dificultatea subiectelor a fost undeva la 3 sau 4 pe o scară de la 1 la 10, părerea mea, dar deja intru în chestii prea sensibile. Sunt sigură că şi după examenele noastre o să găsesc comentarii la fel de corect scrise,  cu întrebări la fel de stupide sau nefondate, aşa că nu subliniez superioritatea noastră faţă de ei. Să purcedem, zic.

N-am mai avut probleme cu ortogramele şi cratimele dintr-a IV-a. Just saying. Anyway, un tâmpit cine a inventat punctuaţia, la ce ne trebuie?!

Unul din subiectele problematice a fost să explice rolul virgulei aici: “-Bună seara, bunică dragă! îi zise apoi.”. Fiţi, vă rog, indulgenţi.

Cine ştia că propoziţiile au caz, mânuţa sus! Eu n-am învăţat asta la şcoală, hmm. Anyway, a fost pe aproape.

Siiiigur, că doar asta nu era evident, doar nu-i interesa partea care ţine de gramatică.

Încep să mă îndoiesc că au terminat opt clase, pe cuvânt!

Neah, incidenta mai la dreapta, după semnul exclamării. Bad luck.

Păi serios acum, cum dracu’ şi-au permis să le dea aşa ceva? Cazul vocativ se face abia în ultimul an de facultate, doar nu se face la gramatica din generală! D’oh. Acceptabile? O secundă, să râd.

Sigur, sigur, că tu îi zici bunicii tale: “Bună seara,…..(pauză)….bunică dragă!”. Dacă stai cinci minute să-i zici numai atât….

Plâng. Deci seara este o bunică. Funny.

A venit cineva să facă lumină, în sfârşit! Mai terminaţi cu vocativul, e expirat deja!

Vocaţionaaaal? Ohhh. E frumos când folosim cuvinte doar pentru că sună bine.

Şi mai sunt multe astfel de comentarii. Se încurajează reciproc, ba unii contestă baremul, pe sistemul “şi eu am considerat că e apoziţie, dar cretinii ăia de au făcut baremul spune altceva”. Cel mai mult mi-a plăcut însă fata asta, a cărei speranţă moare ultima.

Adică ea ştie că e o prostie, dar chiar să nu-i dea nimic? Măcar din milă sau aşa…

Să vă mai spun că subiectul III nu mai există şi că după ce au citit un fragment de text trebuie să menţioneze autorul textului şi titlul lucrării din care a fost extras? (trebuie să mai menţionez că, aşa cum e normal, astea sunt scrie în paranteză, în partea dreaptă, sub text?). Să vă mai spun că le-au cerut două moduri de expunere şi, deşi juma’ de text e plin de linii de dialog, ei au scris “naraţiunea şi descrierea”? Sau să vă spun mai bine că după ce îi pun să citească asta: Ei au dimensiuni ce variază de la un micron şi chiar sub un micron, până la 10 kilometri. ” îi întreabă ce dimensiuni pot avea meteoriţii?

Concluzie: ţara ne vrea proşti! Baftă, copii, la mate. Abia aştept să văd cum 7+3*0=0. (băi, dacă sunteţi a VIII-a şi ajungeţi aici, eram ironică, nu fac 0! )

Cheers!

Copil cu coloană vertebrală

Fiecare om are frustrările lui, logic. Una din ale mele e că n-am avut niciodată coroniţă. Băi, dar niciodată! Când am intrat eu în clasa I, ieşise moda diplomelor şi, chiar dacă unele învăţătoare dădeau şi diplomă şi coroniţă, a mea era mai preocupată să ne facă uniforme festive din spandex turcoaz. Nu zic nu, eram frumoşi (dacă nu pun la socoteală faptul că mi-am pierdut prima fustă, mi-a făcut mama alta, am pierdut-o şi pe aia şi în clasa a IV-a eram singura cu fusta de altă culoare, stricând imaginea clasei!), dar eu voiam coroniţăăăă! Adică mergi pe stradă de la premiere cu diploma în mână, da? Lumea ştie că eşti deştept şi ai învăţat, că ai diplomă, dar nu vede că tu ai luat premiul I, că doar nu stă să se chiorască la foaia ta din mână; poţi la fel de bine să ai premiul II, III sau menţiune. Ei, situaţia se schimbă când ai coroniţă de flori ofilite frumoase pe cap, lumea ştie că ai premiul I,  mergi parcă şi mai mândru/mândră, chit că mergi aşa numai ca să nu-ţi pice cununa. Doamna înăţătoare, mi-aţi răpit bucuria asta, să ştiţi! 😛

În orice caz, nu despre asta e postul ăsta, nu mă dau drept copil cu coloană vertebrală şi, deşi sunt destul de egoistă, nu-mi place să vorbesc numai despre mine. Mi-am amintit însă de acest aspect trist al vieţii mele atunci când am auzit o poveste tare drăguţă de la o rudă de la ţară. Ea este fericita bunică a patru copii, doi de la un fiu, doi de la o fiică şi numai ce venise de la premierea nepoţilor. Ăi mici au 12, 9, 8, respectiv 5 ani, aşa că primii trei sunt şcolari cu acte în regulă, pe când al patrulea încă se mai joacă la grădi. După festivitate, unde elevii au luat toţi premii (I şi II parcă), au plecat acasă la bunici, unde la un moment dat au primit special din partea bunicii câte o sumă modică, dar importantă pentru ei. Acum, tu ca om mare, poţi să le dai premianţilor şi să-l laşi pe pici să se uite? Ar fi culmea. Aşa că femeia le-a dat la toţi, în ordinea numerelor de pe tricou vârstelor. Ce credeţi că a zis pruncu’ ăl mic când i-a-ntins şi lui bancnota?

– Păi da’…mamaie, mie de ce îmi dai, că eu n-am luat niciun premiu?!

A  acceptat până la urmă, când i s-a spus că nu-i nicio problemă, o să ia şi el când se face mare ş.a.m.d., dar reacţia lui a făcut toţi banii primiţi şi încă pe atât!

Nu mă aşteptam la aşa ceva din  partea unui copil de cinci ani, deşi se ştie că de cele mai multe ori copiii sunt mai corecţi decât adulţii. N-aş putea spune de ce, dar chiar m-a surprins (plăcut) reacţia lui!

Cunoaşteţi astfel de copii verticali încă de mici? 😀

Febră

Oricine a avut măcar un examen în viaţă ştie că atunci când trebuie să te apuci de învăţat se ivesc câteva zeci de lucruri urgente. E ceva inexplicabil, se pare că tot Universul conspiră şi aşa se face că în loc să deschizi caietele/cursurile, trebuie neapărat să faci curat pe birou. Şi în birou. Şi să schimbi aşternuturile. Asta după ce duci gunoiul, evident. Şi cum i se întâmplă oricărei fiinţe umane, cu consum de energie şi sistem digestiv, te apucă foamea după toate activităţile casnice. Şi îţi pregăteşti masa, mănânci şi te aşezi frumos să înveţi: “Acum gata, acum chiar da!”. Ei bine, şi aici apare problema roşiilor. A lipsei lor, mai exact. Cum poţi să înveţi dacă n-ai roşii?! Şi tot farmecul romanelor interbelice ş.a.m.d. se dizolvă brusc, vraja se rupe şi nu mai are niciun rost să începi a învăţa astăzi, la juma’tea zilei. Începem de mâine!

Aşa mă lupt şi eu cu astfel de simţăminte de vreo câteva zile, dar, din fericire, am reuşit să mă mobilizez şi să-mi înfrâng instinctele primare de a da foc materialelor de studiu. Aşadar, de ieri învăţ şi mai cu spor şi caut noi metode de a face învăţatul cât mai schematic şi mai simplu, fiind în acelaşi timp eficient. Desigur, nu-mi prea iese, că nu există minuni atât de mari încât toate porcăriile pe care le avem de învăţat să se contracte subit. Dar eu depun eforturi şi ştiu că peste două săptămâni totul o să fie much pinker. Să sperăm.

Totuşi, indiferent de cât de mult spor avem sau nu, oamenii mai au nevoie şi de pauze; dacă nu ştiaţi, informaţia nu se consolidează când o înveţi, ci după, în pauză.  Şi pe lângă toate chestiile interesante pe care le-aş putea face , eu am ales ieri să “consum” o pauză pe site-ul Ministerului Educaţiei, să mă mai uit la modelele subiectelor de bac. Am avut un şoc, a trebuit practic să mă culeg de pe tastatură când m-am convins încă o dată ce mare porcărie e bacul. No offence pentru cei de la uman, dar hai să fim serioşi, să iei 80 de sutimi pentru că ai găsit cuvintele”Mihai Viteazul” în primul text şi pentru că ţi-ai dat seama că numele Moldovei şi al Ţării Româneşti apar în ambele texte? Păi pentru 80 de sutimi eu trebuie să rezolv o inecuaţie de gradul al II-lea (50 de sutimi) şi să ştiu să scriu şi ecuaţia unei drepte care trece prin două puncte (tot 50 de sutimi, dar să presupunem că greşesc la calcule, ceea ce e imposibil când trebuie să găseşti cuvinte în text). Asta ca să nu-i mai aduc în discuţie pe cei care dau M1 şi pentru care lucrurile sunt şi mai “roz”, au chiar şi picăţele.

Şi acum că v-am mărturisit această frustrare a mea, precum şi părerea mea subtilă despre sistemul nostru de învăţământ care e de-a dreptul de căcat tâmpit, nu mai trag aiurea de timp, am plecat să încerc să învăţ 🙂

Weekend plăcut!

Sursa foto.

Muzică de weekend întârziat

Iaaaar am întârziat cu muzica din weekend. Hai să vă zic ceva: m-am apucat de sport. Nu ştiu cât mă ţine, dar momentan am o grămadă (aproape două) de chef şi o febră musculară de toată fumuseţea, chiar dacă am făcut muuultă încălzire. Ce să-i faci, aşa e când eşti leneşă tot anul! Bun. Şi pentru că nu prea îmi place ca atmosfera să fie plictisitoare când dau burtica jos şi pun fibră (haha, in my dreams!), de multe ori apelez la filmuleţe de Zumba sau altele asemănătoare, ca să mai alternez. Ca să nu mai spun că să stai o oră pe bicicleta staţionară fără muzică sau un film, înseamnă că te apuci să filozofezi, să reinventezi teoria relativităţii şi mai faci şi planuri pentru următorii cinci ani.

Acestea fiind spuse, sub influenţa filmuleţelor de la baileactivo, am ascultat de la Don Omar – Danza Kuduro şi Shakira – Loca, până la Jennifer Lopez – On the floor. Pe urmă, sub vraja blondei columbiene, am ascultat şi Rabiosa, noua ei piesă, şi vă spun că la ambele cântece prefer varianta în spaniolă. Ce să fac, mă oboseşte spangleza aia! Şi umblând prin related videos, am ascultat şi Don Omar – Taboo, care e o variantă a Lambadei, adaptată. Nu e urâtă 🙂

În afară de astea, nu prea am avut alte melodii pe care să le ascult pe repeat, prefer să dau drumul la Pro FM Chill Out şi să-i las pe ei să decidă 🙂

P.S. Na, acuma ziceţi şi voi: Loca sau Rabiosa? Că văd că Shakira a dat-o numa’ pe melodii cu astfel de nume şi sonorităţi 😛