”Viața e o junglă, vrei, nu vrei”

”Adultul creativ e copilul care a supraviețuit.”
Mă uitam ieri de dimineață la un serial lejer, de duminică, și fix la asta m-am gândit când am văzut încă o dată cât de implicați, de absorbiți sunt copiii atunci când se joacă și cum își pun imaginația la treabă. N-ar fi rău să ne-o păstrăm intactă pe măsură ce trec anii sau măcar să o accesăm mai des. Noroc cu filmele, cărțile și jocurile, că ne mai transpun în universuri diferite și ne pun la treabă rotițele uneori ruginite ale creativității.

Apropo de jocuri și filme, vă amintiți ”Jumanji”, acel film cu Robin Williams și un joc fermecat, care îi ”fură” pe jucători în universul lui? V-ați gândit vreodată cum ar fi să vă jucați așa ceva și să vă treziți într-o junglă amazoniană, luptându-vă cu crocodili sau lei? Ei bine, eu m-am dus la culcare cu gândul ăsta când am văzut trailer-ul de la „Jumanji: Welcome to the Jungle”, care se lansează în România pe 29 decembrie 2017 și e o continuare a filmului din 1995.

Vai, ar fi o adevărată aventură. În primul rând aș primi un personaj interesant, o tipă sexy, inteligentă, cu păr lung (nu neapărat roșcat, ca personajul lui Karen Gillan din film), prins în coadă, ochi albaștri și vestimentație de Xena-army-warrior girl, cu care habar n-aș avea ce să fac, eu de felul meu fiind tipa căreia îi place să stea în pantaloni scurți și să citească.
Mă trezesc de una singură, cu o armă neidentificată într-o mână și o banană primită de la o maimuță în cealaltă. Mă învârt. mă agit, țip după ajutor, până trezesc o mulțime de animale, nefericite de deranj. Oho, am talentul ăsta. Dar în felul ăsta atrag atenția altor tineri aventurieri ca mine, de pe partea cealaltă a râului murdar. Ah, bine că vin și ei încoace, n-o să mai fiu singură. Dar nuuu, îmi strigă că n-au de gând să vină spre mine, după cât s-au chinuit să treacă pe partea cealaltă. Mingea e în terenul meu.

 – Daaa, stați pe aici, că am să trec eu râul ăsta când o face plopul pere și răchita micșunele.
– N-ai cum să rămâi acolo! Dacă vrei să te mai întorci vreodată acasă, trebuie să mergi cu noi să căutăm nenorocirea aia de ușă secretă care să ne ducă înapoi! Revino-ți!
– Nu vin, mie mi-e frică de apă!!! Stau aici și gata, ce poate să se întâmple?
– Serios? Băi, hai să o lăsăm! Fată dragă, ai o privire inteligentă, dar pare degeaba.

Mă așez pe un trunchi de copac și lângă mine vine maimuțica de mai devreme. Îmi face semn către banană, încep să mănânc, iar ea se uită din când în când peste umăr, parcă pentru a-mi atrage atenția.

 – Tu știi ce superputeri ai? mă întreabă tipa blondă.
– Nu știu, lumea zice că mă pricep să scriu și că-s bun ascultător.
– Aoleu, măcar ai idee cum ai ajuns aici? Nu întreb de tine, cum te-o chema în buletin, zic de personajul cu care joci, soro!

Mi se aprinde brusc un beculeț, arunc coaja de banană și bag mâna în buzunar, de unde scot un controller mic. Apăs butonul verde și îmi apare poza. Mă uit pe descriere: ”frumoasă, puternică, se prinde greu, dar când se prinde poate rezolva situații aparent fără de soluții. Poate vorbi cu animalele când e în pericol. Posedă o capacitate specială pe care o poate afla doar după ce își înfrânge o teamă majoră.”

N-apuc să termin de citit, că îi aud pe cei trei cum țipă cât îi țin plămânii. În nici două secunde țipetele lor sunt acoperite de un răget puternic. Ups. Mă întorc cu spatele și văd cum se îndreaptă către noi un leu iritat. Încremenesc. Îmi simt transpirația rece pe spate, însă mă trezesc imediat și încep să-i vorbesc. Articulez cuvinte pe care nu le-am mai auzit niciodată, însă pe care le înțeleg. Leul face un pas în spate, nu era pregătit. Îmi zice că a auzit de mine, dar nu se aștepta să mă întâlnească așa repede. Mie îmi tremură picioarele, el își flutură coama.
Îl întreb de ai lui, încerc să-mi folosesc capacitățile de ascultător și empatia, el mă privește îngăduitor.

 – Hai, zi că vrei să treci râul și să te duci la tine acasă, la blocurile gri, plicticoase, la camerele mici, la ecrane și la mâncarea procesată, iar acum ai nevoie de ajutor.
Zâmbesc pierdută. Băiat deștept.
– Cam așa ceva, dar să știi că nu-s toate blocurile gri. Și avem plante. Mă rog, eu nu.
– Trebuie să găsești puterea aia specială. Învinge-ți frica. Hai, că nu degeaba ești în zodia leu.

Se întoarce cu spatele și pleacă, iar eu îmi frâng mâinile. Ce am de pierdut? Ah, viața, da. Îmi fac curaj și pășesc încet în apa murdară, cu mâna dreaptă (în care țin controllerul ) ridicată deasupra capului. Mă afund pas cu pas, până când apa ajunge la abdomen, la gât, la bărbie și abia am mers un metru. Știu că dacă mai fac un pas, o să mă scufund. Dar fix când să pun dreptul în fața stângului, pe ecranul controllerului începe să lumineze un bec roșu și se aude o voce: ”Superputere deblocată! Țineți apăsat butonul verde și vizualizați mental, timp de 3 secunde, locul în care vreți să fiți.” Mă opresc și fac fix ce dictează vocea, iar în a patra secundă mă trezesc trântită la picioarele celor trei camarazi.

– După ce ajungem acasă, nu mai joc prostia asta de joc. Uite ce superputeri au unii, în vreme ce eu doar sar de pe o liană pe alta, se bosumflă tipa blondă.

În vreme ce ne tragem cu toții sufletul, încercând să decidem încotro o luăm, reflectez un minut la ce s-a întâmplat. Hm, e ca-n viață și-n jocurile astea. N-ai cum să ajungi undeva până nu faci primul pas, n-ai cum să îți găsești superputerile dacă nu găsești curajul să-ți învingi temerile. N-ai cum să câștigi jocul dacă te așezi pe un trunchi de copac și nu-l joci.

Articol scris pentru SuperBlog 2017.