Acum ceva timp ziceam că așa șmecheră o să fiu eu, o să învăț să înot așa de bine, încât Phelps o să fie invidios. Din păcate, n-am reușit să avansez prea mult, fiindcă eu cred că funcționez pe sistemul ”cu o mână să înot și cu una să dau din picioare”. Serios acum, ori că mi se pare obositor, ori că efectiv uit, dar nu reușeam sub nicio formă să fac ambele chestii în același timp, deși în rest eu zic că mă descurc destul de bine la multitasking. Asta e, oi mai face eu o încercare cu altă ocazie, momentan nici dacă m-ar apuca din nou vitejia, n-aș avea timpul necesar să merg să-nvăț.
Ce mi se pare mie foarte amuzant e că eu mă pregătisem serios pentru partea de formă, să zicem, a sportului ăstuia. Adică nu prea știam eu ce se întâmplă cu înotatul ăsta, cum se respiră, cum se dă din mâini, din picioare, cum îți coordonezi respirația cu mișcările, în fine, mai nimic. Știam în schimb că trebuie să fiu echipată. Știți, se spune despre femei că sunt foarte încântate să meargă la sală pentru că înainte pot să meargă să-și mai cumpere haine, chiar dacă e vorba doar de echipament sportiv. Tot shopping se cheamă, nu? E, tot cam pe sistemul ăsta am început să mă pregătesc și eu înainte.
Mi-am căutat costum de baie. Și ce m-am gândit eu, să fie întreg, ca să fiu sigură-sigură. Păi da, că aveam de gând să înot kilometri, să dobor toate recordurile, chiar și pe alea neînregistrate încă și aveam nevoie de un costum serios, pe care să mă bazez, nu glumă. Mda, sigur. Am căutat eu ce-am căutat, până a venit ora de înot și eu costum întreg de profesionistă ce eram tot n-aveam. Și-așa m-am dus eu cu un costum de baie în două piese, simpăticuț, nu zic nu, dar care nu-mi oferea satisfacția spirituală pe care o așteptam, că deh, era mai de plajă așa, puteam să-i fac fundițe, nu era potrivit pentru cea care avea să-l detroneze pe Phelps, cum ziceam.
Pe urmă, cineva îmi sugerase să-mi iau ochelari. Am zâmbit așa din colțul gurii, că pe mine cred că mai mult m-ar fi încurcat, la cât de bună eram. Lumea nu și nu, că să-mi iau ochelari, că apa, clorul, dezinfectantul, mă ustură, mă îmbolnăvesc. Băi, oameni buni, eu sunt și-așa destul de stresată că am apă peste tot, ochelari îmi mai trebuia atunci, ca să mă frustreze și ăia că mă strâng, că nu văd bine, că mă jenează. Lăsați-o așa, când m-oi duce eu la Rio în 2016 îmi iau câți ochelari vreți voi, ok? Tot magazinul. Pe culori. Să se asorteze cu tot magazinul de costume de baie pe care o să mi-l iau. Până atunci, take me slower.
La papuci, prosop, chestii de astea nu era nevoie să mă gândesc, erau prea mainstream și nu era obligatoriu să merg la shopping după ele.
În schimb, cred că am găsit motivul pentru care nu am învățat să înot. Casca, domnule. Am căutat o cască pe ultima sută de metri și n-am găsit ceva la care să zic ”Da, asta e casca a mai șmecheră din câte există!”. M-am uitat, m-am învârtit, dar nu era nimic special. Niște chestii plictisitoare, terne și care nu-ți induceau în niciun fel spiritul olimpic, ăla pe care îl ținteam eu. Și-așa a trebuit să-mi iau o cască de un bleu deschis urâțel, care să fie doar funcțională și care mă strângea de am plecat de la bazin cu niște dureri de urechi, de nu vă zic. Acuma, mă gândesc eu: dacă aș fi avut eu casca asta mișto de tot n-aș fi fost eu acum să dau niște ture de bazin ca o înotătoare profesionistă ce-aș fi fost? Ba da, normal că da. Până și peștii ar fi fost invidioși pe mine, sunt convinsă.
Ce să mai fac acum, asta e, am pierdut oportunitatea aia. Dar la vară o să-mi iau echipamente de-astea profi și mai fac o încercare. Țineți bine minte ce vă zic, dacă n-o să mă vedeți voi la TVR1 bătându-mă acolo pentru aurul olimpic de la Rio… biiiine, să nu ziceți că nu v-am zis!!
Articol scris pentru SuperBlog 2012 – etapa 9.
Fingerprints 