La sfârșitul lui decembrie m-am apucat de citit o carte pe care, la momentul ăla, nu puteam decât să sper că o voi termina în 2013 😛 E vorba de ”Shogun”, a lui James Clavell și acum sunt convinsă că am să o închei cu mult înainte de sfârșitul anului, nu doar pentru că aproape am terminat volumul I, ci și pentru că îmi place foarte mult, fiind plină de lucruri interesante despre Japonia, dar și despre oameni în general, despre diferențele între ei, despre valori și idealuri, despre moduri de a le atinge și așa mai departe. Nu mi-am propus însă ca în articolul ăsta să vorbesc despre carte, despre ce mă fascinează și ce mă intrigă, despre cum mă face să-mi doresc să știu cât mai multă istorie. Azi mi-am propus să nu vorbesc despre fond, ci despre formă, dacă pot să zic așa.
Așa cum spuneam mai demult, am avut cândva șansa să câștig un pachet de cărți alese de mine, iar eu am cerut, printre altele, și ”Shogun”, fiindcă nu o aveam în bibliotecă și știam clar că e pe lista mea de lecturi. Dat fiind că premiul a venit de la fundația unui om de afaceri tare cunoscut (și controversat în același timp), am primit un exemplar din Colecția de Lux de la Adevărul. Ei bine, nu știu cum sunt celelalte cărți din colecție, dar dacă-s tot așa…atunci numai numele e de colecția asta. Am zis!
Când citesc o carte, mă interesează în primul rând ce și cum scrie în ea, și abia apoi cum arată. Sigur, îmi place că volumul meu arată bine, că e legat frumos în piele (?) roșie și are scris auriu pe copertă, că îmi dă o senzație plăcută când citesc din el, DAR toate astea pălesc în fața nenumăratelor greșeli gramaticale și de punctuație din carte. Prima dată când am văzut un cuvânt scris legat, deși ar fi trebuit să aibă o cratimă, am zis „mhm, fie, s-a întâmplat”. Am mai închis ochii și a doua oară, dar la un moment dat nu am mai putut ignora. Aveți cuvântul meu de onoare că sunt atââââtea greșeli, atâtea cratime în minus sau în plus și atâtea virgule acolo unde n-au ce căuta (alea dintre subiect și predicat conduc lejer în topul preferatelor mele), încât chiar simt că-și bat joc de cititori. Am mai citit cărți din colecția 100 de la Adevărul și nu-mi amintesc să fi găsit asemenea greșeli flagrante, așa că mă gândesc: oare s-au concentrat mai mult pe felul în care arată cartea, decât pe ce e în interiorul ei? Și mă mai gândesc, pe ce anume și-au luat salariul responsabilii de cartea asta? Nu știu exact a cui e responsabilitatea, dar bănuiesc că toate cele trei nume care apar pe carte, al redactorului, al tehnoredactorului și al corectorului, toate ar merita menționate la rubrica „Așa nu”. Și, îndrăznesc să spun, mai ales numele corectorului. Nu de alta, dar dacă ăia primii doi au mai greșit că, deh, sunt oameni, tu ar trebui să ai grijă și să-i corectezi, că de-aia îți spune corector, nu? Zic și eu.
Domnișoara/doamna corector, credeți că aspectul plăcut și coperta din piele roșie mă mai ajută cu ceva atunci când citesc că ”miai spus” sau ”a-i mâncat”? Ei bine, aflați că nu mă ajută deloc, ci doar mă simt jignită. Și îmi pare sincer rău că nu mi-am notat toate paginile la care grammar nazi-ul din mine a simțit cum i se urcă sângele la cap, fiindcă aș fi putut să dau acum mai multe exemple.
Așadar, dacă tot vrem să facem o treabă, de ce nu o facem bine? Vrem cărți de lux? Foarte bine, dar asta înseamnă că trebuie să fie mai arătoase, pe lângă bine redactate, nu în loc de. Că dacă îmi cumpăr o haină de blană, vreau să îmi dea un aspect plăcut și prestanță, dar și să-mi țină de cald, nu?
Fingerprints 