Sursa: monologuedb.com
Acum câțiva ani mi-am schimbat ochelarii. Trecuse cam un an de când mă angajasem, iar dioptriile îmi crescuseră vertiginos, de nu mai vedeam pe culoarele din supermarket dacă scrie “Pește” sau “Paste”. Ca de obicei, mă așteptam să dureze un pic să mă obișnuiesc cu schimbarea, însă după vreo 4-5 zile imaginea tot fugea din colțurile ochilor, iar capul îmi pulsa, gata-gata să explodeze. Am decis să intru într-un magazin de optică medicală (altul decât cel în care îmi făcusem ochelarii, desigur) ca să cer o măsurătoare, să mă asigur că nu mi-au pus ceilalți lentile cu dioptrii greșite, că mai auzisem și din astea. Zis și făcut.
Într-o seară am plecat încrezătoare de la birou, am intrat în prima optică pe care am întâlnit-o în drum, am spus ce doresc și i-am înmânat doamnei de la recepție ochelarii. Peste câteva minute, ea s-a dus în spate și s-a întors zâmbitoare cu ochelarii mei într-o mână și o hârtiuță mică, albă în cealaltă, Pe hârtie scria: +1.75, +2.50. M-am uitat chiorâș, mai întâi la foaie, apoi la doamna, am zâmbit frumos și-am început discuția:
Eu: Mulțumesc frumos! Să știți că în valoare absolută astea speram să fie dioptriile, dar semnul e greșit. Ochelarii mei sunt cu minus.
Doamna: Nu se poate, sunt cu plus, uitați!
Eu: Nu, să știți că sunt sigură-sigură că-s cu minus. Mă durea pe mine capul puțin de la ei, însă văd destul de bine, ceea ce înseamnă că semnul sigur este ce trebuie. Ochii mei nu mint!
Doamna: Nu se poate, dacă domnul a măsurat și a spus că astea sunt dioptriile!
Eu: Doamnă, vă mulțumesc frumos pentru ajutor, e suficient pentru mine, am zis doar să vă atenționez. Eu sunt sigură că sunt cu minus, fiindcă am miopie de vreo 11 ani, știu ce vorbesc și știu și cum mă simt dacă-mi pun la ochi ochelari cu plus. Am încercat.
Doamna: Nu se poate, o secundă, să-l chem pe domnul (tehnician parcă).
Vine domnul încrezător.
Doamna: Domnul X, uitați, domnișoara zice că ochelarii dânsei ar fi cu minus.
Eu: Bună ziua. Am miopie de vreo 11 ani, ochelarii ăștia n-au nicio șansă să fie cu plus. Dar nu e nevoie să mai discutăm, stați liniștit, mulțumesc pentru măsurătoare.
Și-acuma vă rog să fiți maxim pe fază. Căci domnul vine cu argumentul suprem. Întinde mâna după foaia albă pe care o trimisese mai devreme, o citește, se uită la doamna, se uită la mine îngăduitor, aproape dându-și ochii peste cap și…
Domnul: Nu, uitați, sunt cu plus, scrie aici!
Sursa: Giphy.com
Eu, efectiv fără cuvinte: ..uhm… uhm, poftim? Păi vă uitați pe foaie? Sunt chioară, dar la apropiere știu și fără ochelari să citesc. Și doamna. Eu vă zic că ce scrie pe foaie e greșit!
Domnul & doamna: păi nu se poate, înțelegeți, asta e ce arată aparatul. Adică…
Eu, deja pierzându-mi răbdarea: ok, vă rog să-mi spuneți cât mă costă verificarea, aș prefera să încheiem discuția. Eu vă pot asigura că ochelarii sunt cu minus, că-s chioară, dar nu fraieră, dacă vreți să credeți și să verificați, bine, dacă nu, eu plec oricum.
Doamna: ei, nu, că nu vă costă nimic o verificare! (adevărul e că ar fi fost culmea să plătesc pentru asta, ar fi trebuit să le cer eu bani lor!)
Domnul, studiind atent foaia aia: nu, stați un pic să mă mai duc în spate o dată.
În acest ”în spate” se întâmplă mereu multe minuni. După încă vreo 5 minute, domnul vine spășit, cu capul în pământ și cu foaia aia în mână, pe care corectase insistent cu pixul plusul în minus.
Domnul: da, aveați dreptate, sunt cu minus, nu cu plus. Dar nu știu, nu-mi arăta aparatul ăla corect semnul.
Eu, cu un zâmbet amar: super, mulțumesc frumos. Poate mai aruncați o privire la aparatul ăla din când în când. La revedere.
Sursa: Pinterest.com
Am ajuns acasă cu o durere de cap de cinci ori mai puternică decât înainte să intru în magazin. În timp ce încercam să țin drumul drept, mă gândeam la toți oamenii care și-or fi făcut ochelari acolo, după măsurătorile aparatului ăluia care nu arăta corect semnele. De zici că era aparat de făcut cafea, care în loc să arate minus la nivelul de zahăr, arăta plus. Mare pagubă, acum și c-o lingură de zahăr în plus în cafea…
Mie durerea de cap mi-a trecut după încă vreo trei zile, când ochii mei s-au obișnuit cu binele și-au oprit modul de panică. Gândul la oamenii ăia care poate au plecat cu ochelari făcuți greșit de acolo (și din alte părți, tot ce se poate) mă bântuie însă și azi, după cum vedeți. Iar problema cea mai mare e la copiii ăia de câțiva anișori, care nu știu să spună mereu că nu le e bine, care nu știu cum e să-ți fie bine cu ochelari, care pierd luni bune până se prind părinții că e ceva în neregulă. Asta e problema când nu știi dacă și când merge bine aparatul ăla.
Sigur, la prima vedere poate părea o întâmplare amuzantă. Și este, nu zic nu. Dar e o treabă serioasă și tristă în același timp. E bine să ne facem cu toții treaba bine, dar sunt oameni a căror treabă are impact mai mare și de aia de important ca ei să și-o facă bine, bine, foarte bine!
Ia ziceți, aveți faze din astea de râsul-plânsul de împărtășit? Sunt curioasă 🙂
Fingerprints 