Arta Conversaţiei (3)

Revin cu ultima parte de citate din cartea asta care, deşi am terminat-o de ceva timp, încă îmi mai aprinde beculeţe în cap când fac analogii cu anumite situaţii întâlnite în ea 🙂 Sincer, e o lectură pe care chiar o recomand şi voi reciti sigur romanul Ilenei Vulpescu. Mi-ar plăcea să găsesc “Arta Compromisului”, continuarea, că sunt curioasă de turnura pe care o ia destinul personajelor. Dar gata cu vorba, să punem citatele, zic:

Între doi oameni care alcătuiesc – sau vor să alcătuiască – un cuplu trebuie să se potrivească multe lucruri. Dacă la unele dintre potrivelile-astea se mai poate lua de ici şi pune colo, una este însă indispensabilă şi fără tocmeală: concepţia despre lume.

Doamnelor, problema existenţială a unei vieţi e următoarea: îţi mai trebuie ţie, ţie ăl de o trăieşti, nu fiicelor, ginerilor, cuscrilor, vecinilor de peste gard. Asta e.

Cum să-i ceri unui bărbat să te socotească tot femeie când tu însăţi nu mai ai curaj să te uiţi în oglindă?

Două calităţi pe lume nu pot fi simulate şi nici înlocuite ori echivalate prin procedeul “mai iei de ici, mai pui colea”: inteligenţa şi bunătatea.

Nimic nu mi se pare mai indecent decât confidenţele pe care un bărbat le face unei femei despre o altă femeie. Indecent e prea puţin spus: insalubru, promiscuu.

Adevăratul intelectual este un om senin, nepărtinitor, tolerant, un om dispus să discute, să polemizeze urban, de la egal la egal, un om care se ţine strâns de principiile logicii şi-ale adevărului şi care nu ţine să aibă dreptate în afara lor.

Nu toate experienţele duc la descoperiri, toate îmbogăţesc însă cunoaşterea.

Unui om îi accepţi firea, nu i-o ierţi.

Când smulgi o rădăcină, nu se poate să nu scoţi şi pământ cu ea. Odată cu cei pe care-i alungi din inima ta, care încă palpită de durere, azvârli şi bucăţi vii din tine.

În definitiv, când acceptăm un om nu-i putem amputa bucăţi de suflet, îl luăm aşa cum e.

Cei în care investim ne dezamăgesc cel mai mult. E firesc. Şi totuşi, nu trebuie să ne oprim niciodată să investim. Talmudul spune să faci mereu bine, fiindcă şi de nu-ţi va fi înapoiat de cel căruia i l-ai făcut, cineva ţi-l va înapoia totuşi. E-o lege a compensaţiei.

Gata, asta a fost 🙂 Vreau să mai fac însă o precizare. Mai e un pasaj care mi-a plăcut mult, dar care era prea lung ca să-l redau aici şi nici nu voiam să rup vreun citat din contextul ăla. În cazul în care citiţi cartea în ediţia asta, e vorba de un mini-capitol care începe la pagina 454 şi se continuă la 455. Pentru alte ediţii, nu ştiu dacă pot explica, e vorba de capitolul nouă din cele zece ale cărţii, o discuţie a Sînzianei cu doctorul Daniel, “nenea Dal”, cum îi zice ea. O să vă prindeţi dacă citiţi.

Lecturi plăcute să aveţi!

 

Arta conversaţiei (2)

Aşa cum am zis, episodul 2 🙂

E foarte curios câtă milă inspiră defectele fizice şi cât dispreţ cele psihice. Toată lumea zic: “săracu’ de el – e şchiop, e chior” şi nimeni nu zice “săracu’ de el – e zgârcit, e ipocrit, e turnător, e intrigant”, când astea sunt infirmităţi de pe urma cărora suferi la fel de mult ca şi de pe urma infirmităţilor fizice. […] Îţi dai seama ce infern trebuie să fie într-un suflet şchiop sau chior, sau amândouă la un loc, sau câte cât vrei?”

Oamenii au tendinţa de a-şi devaloriza imaginaţia care, de fapt, este motorul nu numai al sentimentelor, dar al tuturor lucrurilor.

Orice ţi se poate lua pe lumea asta, zisese Mama, uitându-se peste câmp, dar ce-ai văzut şi ce-ai învăţat nu.

Cine-ncepe să-nţeleagă mecanismele sociale nu mai e copil.

O parte din om se conjugă cu verbul “a avea”, cealaltă parte se conjugă cu verbul “a fi”; important este ca partea lui “a fi” să fie măcar egală cu cea a lui “a avea”. Cei pentru care “a fi” atârnă mai mult decât “a avea” sunt cei care trăiesc pentru a şti, pentru a afla, ceilalţi sunt robii obiectelor, robi strict ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de-un parapet. Ei suferă de-o incurabilă orbie spirituală.

Pe orizontală se uită multe lucruri. Dar oamenii mai stau şi vertical.

Orice epocă de mari transformări aduce la-nceput cu sine fenomentul negării. Dar nimic nu e veşnic pe lume. Iar mai schimbător decât sufletul omului, decât concepţiile sale şi decât vremea nu e nimic.

Noi toţi, de orice rasă am fi, suntem un sinopsis al istoriei neamului nostru.

Un om care-a trecut printr-o mare spaimă, o vreme are un comportament destul de ciudat, dacă n-ai ţine seama de spaima prin care-a trecut.

Nimeni n-are dreptul să aleagă pentru altul, oricât l-ar iubi.

Cel mai minunat dar pe care ni l-a dat natura e gândirea. Păcat că acordăm atât de puţin timp acestei esenţe a fiinţei noastre.

Arta conversaţiei (1)

Aşa cum probabil aţi văzut în sidebar, citesc acum o carte taaare frumoasă, de Ileana Vulpescu, “Arta conversaţiei”. Am trecut puţin de jumătate, dar mi-am însemnat atâtea citate, încât nu pot să aştept până o termin ca să împărtăşesc şi pe blog câte ceva. Aşa că o să fac asta în mai multe episoade, atât ca să le am eu aici şi să le recitesc cât de des am chef, cât şi pentru că poate cine nu a citit-o va fi atras şi o va face, fiindcă merită 🙂 Aşa că, să începem!

Ce patetică sunt! Şi de ce să nu fiu? Şi faţă de tine însuţi, nici în tine însuţi să nu-ndrăzneşti să spui tot ce crezi, fără să-ţi fie ruşine, fără să te temi de ridicol, de lipsa de măsură?

– Ce, vine-aici să-şi verse nervii pe care şi-i face cu “marea vedetă”? Vine să ne şicaneze pe noi că aia a dumnealui se culcă cu altul?
– Maria, te rog să taci, te rog să taci, că dacă nu, plec pe stradă.
– Sigur, să tac cum ai tăcut tu! Ca o…bleagă. Vine una şi-ţi ia bărbatul şi tu zici “ia-l, scumpi, dacă-ţi trebuie”.
– Tu ce-ai fi făcut în locul meu?
– Ce-aş fi făcut? Mă duceam la “aia” şi-o luam de ciuf şi măturam trotuarul cu ea şi-i ziceam “paştele şi Dumnezeii mă-tii de…, lasă-mi bărbatu-n pace, că, de nu, te pocesc!”. Aşa i-aş fi zis, şi-aşa i-aş fi făcut, nu ca tine, distinsă doamnă doctor.

Trecutul e o-ncăpere din prezent în care intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atît, şi sîntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des.

Numai că, vezi, copiii de părinţi despărţiţi sunt cu părintele “lipsă” ca nevestele de navetişti: fiecare cu viaţa lui.

De altfel, nu iubeşti cu adevărat decât pe cine respecţi…

Absenţa fizică a cuiva important în viaţa noastră ne face să-l abstractizăm în două feluri: să-l estompăm până la nimicire – cazul obişnuit – sau să-l păstrăm, amplificându-l unidimensional.

Oamenii sunt interşanjabili, priviţi ca utilităţi. Cu condiţia să nu-i iubeşti.

De ce-o fi atât de complicată viaţa? Oare pentru toată lumea? Ce ştim noi despre “toată lumea”, când nu ştim nimic nici despre omul cu care trăim într-o casă, cu care mâncăm într-un pat? Fiecare se ştie pe sine. Restul – presupuneri, mai subtile, mai puţin subtile. Când o să renunţăm la aroganţa de-a ne pretinde atotştiutori asupra semenului nostru?…

Bun, probabil că va părea exagerat, dat fiind faptul că vor mai fi vreo două-trei articole cred, dar efectiv îmi place atât de mult cartea asta, încât, deşi vreau să ajung la final şi-i sorb fiecare cuvânt, mă trezesc de multe ori că nu dau pagina. Mă trezesc că am ajuns la ultimul rând şi îl reiau pe primul, ca să filtrez mai bine informaţia şi vorbele bune de ţinut minte pe care le citesc. Cât de clişeice ar părea, uneroi ai nevoie să ţi se amintească nişte clişee, că doar nu degeaba au devenit…clişee 🙂

Lecturi plăcute să aveţi!