Revin cu ultima parte de citate din cartea asta care, deşi am terminat-o de ceva timp, încă îmi mai aprinde beculeţe în cap când fac analogii cu anumite situaţii întâlnite în ea 🙂 Sincer, e o lectură pe care chiar o recomand şi voi reciti sigur romanul Ilenei Vulpescu. Mi-ar plăcea să găsesc “Arta Compromisului”, continuarea, că sunt curioasă de turnura pe care o ia destinul personajelor. Dar gata cu vorba, să punem citatele, zic:
Între doi oameni care alcătuiesc – sau vor să alcătuiască – un cuplu trebuie să se potrivească multe lucruri. Dacă la unele dintre potrivelile-astea se mai poate lua de ici şi pune colo, una este însă indispensabilă şi fără tocmeală: concepţia despre lume.
Doamnelor, problema existenţială a unei vieţi e următoarea: îţi mai trebuie ţie, ţie ăl de o trăieşti, nu fiicelor, ginerilor, cuscrilor, vecinilor de peste gard. Asta e.
Cum să-i ceri unui bărbat să te socotească tot femeie când tu însăţi nu mai ai curaj să te uiţi în oglindă?
Două calităţi pe lume nu pot fi simulate şi nici înlocuite ori echivalate prin procedeul “mai iei de ici, mai pui colea”: inteligenţa şi bunătatea.
Nimic nu mi se pare mai indecent decât confidenţele pe care un bărbat le face unei femei despre o altă femeie. Indecent e prea puţin spus: insalubru, promiscuu.
Adevăratul intelectual este un om senin, nepărtinitor, tolerant, un om dispus să discute, să polemizeze urban, de la egal la egal, un om care se ţine strâns de principiile logicii şi-ale adevărului şi care nu ţine să aibă dreptate în afara lor.
Nu toate experienţele duc la descoperiri, toate îmbogăţesc însă cunoaşterea.
Unui om îi accepţi firea, nu i-o ierţi.
Când smulgi o rădăcină, nu se poate să nu scoţi şi pământ cu ea. Odată cu cei pe care-i alungi din inima ta, care încă palpită de durere, azvârli şi bucăţi vii din tine.
În definitiv, când acceptăm un om nu-i putem amputa bucăţi de suflet, îl luăm aşa cum e.
Cei în care investim ne dezamăgesc cel mai mult. E firesc. Şi totuşi, nu trebuie să ne oprim niciodată să investim. Talmudul spune să faci mereu bine, fiindcă şi de nu-ţi va fi înapoiat de cel căruia i l-ai făcut, cineva ţi-l va înapoia totuşi. E-o lege a compensaţiei.
Gata, asta a fost 🙂 Vreau să mai fac însă o precizare. Mai e un pasaj care mi-a plăcut mult, dar care era prea lung ca să-l redau aici şi nici nu voiam să rup vreun citat din contextul ăla. În cazul în care citiţi cartea în ediţia asta, e vorba de un mini-capitol care începe la pagina 454 şi se continuă la 455. Pentru alte ediţii, nu ştiu dacă pot explica, e vorba de capitolul nouă din cele zece ale cărţii, o discuţie a Sînzianei cu doctorul Daniel, “nenea Dal”, cum îi zice ea. O să vă prindeţi dacă citiţi.
Lecturi plăcute să aveţi!