Vând tuciuri

Depănam zilele trecute amintiri din liceu cu o colegă de serviciu și, uitându-mă așa în urmă, realizez că au fost patru ani mai faini decât mi s-au apărut la vremea aia (și mi s-au părut și-atunci suficient de drăguți) și sunt convinsă acum că o să am ce povesti nepoților în serile de iarnă, când om sta la gura sobei să bem vin fiert și să mâncăm arahide în coajă, cum făceam eu cu colegii mei în centrul vechi din Târgoviște. M-a apucat, așadar, nostalgia și-am scotocit un pic prin pozele vechi pe care le aveam prin laptop, dar și prin cele de pe Facebook, ca să descopăr că nu degeaba există zicala aia românească: ”Cap ai, minte ce-ți  mai trebuie!” Eram mici și simpatici și încă nu știam cu ce se mănâncă treaba asta  cu maturizarea și responsabilitățile. Și era bine.

Tot frunzărind, deci, prin poze, mi-am dat seama că prin liceu am descoperit eu ce-s alea cadouri personalizate și importanța originalității când oferi ceva unui om drag. Pe drumul dinspre liceu spre casă aveam, n-o să uit vreodată, două patiserii și un magazin de personalizări. În ghereta albastră se imprimau poze siropoase pe pernuțe în formă de inimă și în vitrina mică se zăreau căni cu imagini cu animale, chipuri de oameni sau texte haioase. Eram convinsă că la un moment dat tot o să-mi fac și eu ceva acolo.

Pentru mine n-a fost să fie, am trecut în continuare pe trotuarul ăla, oprindu-mă  însă cu un metru mai în spate ca să cumpăr pateuri cu brânză sau melci cu nucă. Aveam însă un obicei la nivelul clasei: de fiecare dată când era ziua unuia dintre colegi mâncam bomboane pe săturate și îi cumpăram un mic cadou pe care să-l aibă amintire de la noi. La un moment dat, am venit cu ideea de a-i face uneia dintre colege un tricou personalizat, așa ca prim pas în construirea brand-ului ei personal. În mod evident e vorba de un inside joke; fiind mici și fără minte făceam mereu glume unii pe seama altora, iar în ce o privește pe colega în cauză, nu-mi amintesc în ce fel am ajuns noi la concluzia că ea va produce și vinde nimic altceva decât… tuciuri. Da, ați citit bine și vă rog să nu-mi cereți mai multe explicații. Sunt totuși niște limite ale memoriei și confidențialității pe care nu le pot depăși.

Noi, organizatoarele minunii, ne-am bătut capul câteva zile despre cum și în ce fel să-l facem, mai ales că pe atunci nu prinsese atât avânt treaba asta și nu aveam foarte multe informații. Știam noi de un alt magazin, mai mare și mai cu tradiție, în care se developau filme, se scoteau poze și, mai nou, se personalizau diverse obiecte. După ce ne-am bătut capul nu doar cu tricoul, dar și cu ascunsul și micile minciuni ca să putem ajunge fără ea la locul cu pricina, ne-am dus cu tricoul și cu poza pe un CD și l-am lăsat pentru marea transformare. Peste câteva zile am reușit să-l împachetăm frumos și să i-l dăruim cu tot dragul. Inutil să spun, fără falsă modestie, că a făcut ravagii. A fost apreciat, ne-am amuzat, am râs în hohote și îmi confirm cu ocazia asta, încă o dată, că uneori nu trebuie să-i iei omului ”ceva de care are nevoie, ceva pe care să-l folosească”, ci trebuie să-i faci un cadou care să-i spună ceva și atunci, dar și peste niște ani. Că-i ești drag, că te-ai gândit pe bune la el când ai luat lucrul ăla, că ai vrut să-l faci să râdă, că-ți pasă.

Ah, da, iată tricoul:

În poză este purtat de o altă colegă pentru că da, a fost probat de jumătate de clasă și, dacă îmi amintesc bine, și-a făcut din nou apariția la un Halloween, dar n-aș putea să bag mâna în foc. Sigur, nu arată spectaculos, dar vă rog să vă amintiți că treaba asta se întâmpla undeva prin 2009 sau 2010, or în ultimii 5-6 ani industria asta s-a dezvoltat într-un mod fascinant. Cu siguranță că lucrurile ar fi stat altfel acum, când poți găsi ușor o grămaaaadă de tricouri personalizate la numai câteva minute și click-uri distanță. N-am mai fi pierdut timpul prin magazine căutând un tricou care să poată fi imprimat, nu ne-am mai fi  făcut griji cu privire la material, la felul în care să concepem poza, la cum să ne ascundem de Mihaela și să ajungem la magazin, nu ne mai stresam întrebându-ne dacă o să fie gata la timp și așa mai departe. Puteam, de exemplu, să intrăm lejer într-un magazin online, să creăm tricoul după bunul nostru plac, să scriem mesajul acesta într-un fel chiar mai fancy și să plasăm comanda în câteva minute, ca să ajungă direct acasă în câteva zile. Poate, cine știe, îi adăugam chiar și o poză:

Totuși, la momentul ăla am făcut senzație. Și am făcut un om drag să zâmbească, experiență pe care am mai repetat-o de atunci: am făcut cadou un tricou cu mesajul ”I think, therefore we have nothing in common” și altul pentru o prietenă pasionată de fotografie, cu mesajul ”I shoot people”. Pe ambele le-aș purta și eu cu drag (fără să-mi fie necesar aparatul foto) și-aș mai purta unul, pe care l-am găsit la cei de la Tshirts căutând tricouri haioase. Uite pe ăsta:

În caz că se întreba cineva ce cadou mi-ar plăcea de Crăciun.

Articol scris pentru SuperBlog 2015 – Proba 5