Când eram mică, mama mă lua cu ea cam peste tot, pe de o parte pentru că nu ar fi avut cu cine să mă lase acasă, pe de altă parte fiindcă era de părere că e important să scoți copilul în lume, să socializeze, să învețe cum să se comporte și să vezi cum reacționează în diverse situații. Așa că mergeam împreună în foarte multe locuri și, deși nu eram eu cel mai lipicios copil și plângeam de mama focului la studioul foto, în rest mă comportam foarte civilizat, salutam, aveam răbdare până se termina și cea mai plictisitoare conversație și nu m-am dat niciodată cu fundul de pământ în vreun magazin pentru că voiam nu știu ce jucărie.
Mergeam, deci, în foarte multe locuri, dar de fiecare dată când ieșeam din casă mă rugam să ajungem și astăzi la magazinul Muntenia. În Târgoviște, magazinul Muntenia era, cel puțin pentru mine, un fel de mall. Nu doar pentru că găseai o grămadă de lucruri, de la metraje, goblenuri și mercerie, la haine ”de doamnă” și uniforme albastre cu carouri și șorțuleț, până la servicii de masă scumpe și pahare de cristal, de care nu mă apropiam niciodată prea mult. Muntenia nu era mall-ul meu doar pentru că avea de toate și mă puteam plimba în voie printre rochii și pantofi din piele, ci și pentru că avea scări rulante. Aveam, n-aveam treabă până la ultimul etaj, mama știa că trebuie să le urcăm neapărat pe toate, de mai multe ori chiar, dacă ar fi fost după mine. Dar nu era după mine, pentru că ori închidea la poștă, ori pleca doctorița, ori trebuia să mergem și la magazinul Mondial. Oh, dar Mondialul nu avea scări rulante. Deal breaker.
În ciuda aparențelor, nu despre magazinul Muntenia voiam să povestesc, ci despre relația mea extrem de veche cu scările rulante, relație care a devenit tot mai solidă în ultimii cinci ani, de când ne întâlnim aproape zilnic în București. Ne știm, ne simțim, merg la birou cu metroul, ceea ce înseamnă că am urcat și am coborât pe escalatoare de mii de ori până acum. Am mai pus câte un picior aiurea pe două trepte poate, dar nu mi s-a întâmplat niciodată să cad sau să mă dezechilibrez. Până acum vreo două săptămâni, când s-a întâmplat neîntâmplatul.
Era într-o dimineață aglomerată, în drumul spre serviciu, când la Universitate trenul a mai vărsat un val de oameni, de mă întrebam unde om fi încăput atâția, că tot plin era și după ce am coborât noi. În fine. Și când să pun piciorul pe o treaptă, fix în milifracțiunea aia de secundă de care ai nevoie ca să te echilibrezi, doamna din fața mea s-a emoționat și s-a lăsat elegant pe spate. Cum am încercat eu s-o împiedic să se reverse peste mine și apoi să o punem de un domino, ce credeți? Exact, ea și-a revenit ajutată de mâna mea salvatoare, iar eu m-am dus frumos pe spate. Dacă mi-a trecut toată viața prin fața ochilor? Nu chiar, dar pe la clasa a IV-a tot ajunsesem când m-a prins domnul de lângă mine și m-a repus pe picioare. Când mă uit în jos, ce să vezi! Și persoana din spate se dezechilibrase, evident, dar și ea găsise un om bun care s-o țină la verticală. Uite că am avut noroc, știam eu că dimineața e momentul meu preferat din zi.
Acum, în tot timpul ăsta, credeți că prima piesă din domino se uita disperată la noi cu privirea de vai-uite-ce-am-făcut-era-să-și-rupă-gâtul-femeile-astea-două-și-bine-că-le-a-ajutat-cineva-vă-rog-frumos-să-mă-scuzați?! Nu, doamna admira liniștită priveliștea, de ziceai că e în telecabină spre Everest. Moment în care mă întreabă salvatorul meu personal:
– Dar ce ați pățit, ce s-a întâmplat? Că ați dezechilibrat-o și pe doamna din spate, bine că nu ați pățit nimic niciuna.
Eu îi răspund vizibil iritată, așteptând ca madam să mă onoreze măcar cu o privire din milă.
– Mulțumesc pentru ajutor. Păi eu nu mare lucru, doamna din față probabil nu a pus piciorul bine și când am încercat să o țin, m-am dus eu pe spate.
Ei, și în sfârșit eforturile mi-au fost răsplătite, individa s-a întors și mi-a aruncat o privire plină de regret ironie și a început să râdă. Da, să râdă! Adevărul e că perspectiva a două capete sparte sau picioare rupte pe scara rulantă de la metrou e foarte amuzantă, absolut.
– Și aparent i se pare și foarte amuzant, completez eu de-a dreptul plină de nervi de-acum.
La momentul ăsta deja ajunsesem sus. Madam s-a dus în plata Domnului, să-și continue ziua minunată începută cu o doză de amuzament, că doar râsul e sănătos și te menține tânăr, eu am bâiguit vreo două înjurături, mi-am înfășurat eșarfa în jurul gâtului, mi-am cumpărat un covrig de supărare și m-am grăbit la birou. Inutil să mai spun că până am intrat în clădire m-am certat în capul meu cu respectiva, pentru că efectiv nu-mi venea să cred că n-a avut bunul simț de a lega o frază simplă: ”Mulțumesc, îmi pare rău că v-am dezechilibrat și pe dvs., sunteți bine, ați pățit ceva?”
Sunt însă convinsă că s-a împiedicat de vreo bordură sau a intrat în vreun perete de sticlă în dimineața aia, pentru că nu e normal să trec prin așa ceva înainte să-mi beau cafeaua. Și karma nu doarme.
Cei patru concurenți, Tara Skurtu, Svetlana Cârstean, Răzvan Țupa și Mugur Grosu, și-au citit creațiile cum au știut mai frumos și au fost jurizați de Luiza Vasiliu – jurnalist cultural, Bogdan-Alexandru Stănescu – poet, critic literar și președinte FILB – și Andrei Gheorghe, cunoscutul om de radio și televiziune. În prima rundă, dacă Tara și-a turnat apă în cap, Mugur a citit cu o mască pe față, iar Svetlana m-a făcut să mă simt pe alocuri ca și când m-ar fi trimis în colțul meu să mă gândesc la ceva foarte serios, Răzvan a ales să-și arunce foile și să ne citească de pe trup. Da, avea versurile scrise pe corp și, dincolo de show, pe mine una m-a făcut să mă gândesc instant și la versurile unui alt domn poet, Iv cel Naiv, care zicea așa: “vezi că ți-am scris pe corp un poem/ cu privirea, pe sub rochia crem.”
Fingerprints 