You want to change your life? Do something! Don’t believe your own rationalizations! Don’t just lock yourself up and pretend you’re happy!
Gregory House, M.D.
Viaţa nu e roz mereu, asta e ştiut. De multe ori avem parte de experienţe care ne schimbă viaţa şi învăţăm să trăim cu lucruri la care nici nu ne-am fi gândit înainte. Indiferent că-i vorba de sechele fizice sau psihologice, sunt lucruri care se schimbă radical şi pentru totdeauna. Ce facem în momentul ăla? Ne blocăm şi nu reuşim să ne mai revenim sau mergem mai departe, încercând să îngropăm amintirile lucrurilor care ne-au produs suferinţa? Ne prefacem că nimic nu s-a schimbat şi că totul e ok, noi suntem fericiţi şi păsărelele ciripesc?
M-am gândit serios la asta când am văzut episodul din House din care e luat citatul. E uimitor cum funcţionează creierul ăsta al nostru, ajungi să te convingi singur că viaţa ta e superbă, că tu nu ai probleme, că faptul că ai rămas cu un handicap fizic sau că ţi-ai pierdut părinţii la o vârstă fragedă nu te-a afectat. Tu eşti super-fericit aşa şi nimic nu te poate scoate din starea ta so bright and shiny. Eu cred că asta-i numai o iluzie, e un scut pe care ni-l construim, dar de fapt, deep inside, noi ştim că nu-i aşa, iar mecanismul de autoapărare poate să cedeze în orice moment.
Nu zic să nu fim bright and shiny, zic doar că trebuie să acceptăm că lucrurile nu mai sunt la fel. Nu au cum să fie la fel. Să acceptăm că schimbarea există şi să acceptăm că avem dreptul să nu fim fericiţi tot timpul. Avem dreptul să fim transformaţi într-o oarecare măsură de respectivul eveniment. Avem dreptul să umplem perna de lacrimi ca să ne revenim şi avem nevoie să ne şi deschidem uneori sufletele în faţa unor oameni, pentru că oricât de puternici am fi, o mână de ajutor nu strică niciodată.
Cred că dacă un aspect important al vieţii noastre se schimbă, şi noi ne vom schimba: voluntar sau nu. Abia când o să acceptăm cu adevărat că nu mai suntem la fel, o să ne putem adapta la noul nostru eu şi o să ne pictăm viaţa cu o nuanţă de roz. Din nou. Greşesc?
Fingerprints 
La adolescență, până descoperi cine ești cu adevărat și ce vrei, până te formezi trecând prin mai multe Eu-uri, toată teoria asta mi se pare și mie foarte bună.
Dar vine vremea când numai mari și puternice evenimente ne schimbă… restul sunt schimbări mici, de neluat în seamă. Căci până la urmă și o secundă ne schimbă puțin, dar nu schimbă ceea ce fundamental suntem.
Poate gândesc eu altfel… dar eu chiar sunt în momentul în care vreau să spun stop schimbărilor prin care am fost nevoită să trec… de orice fel… mă redescopăr la fel… dar nu îmi place schimbarea evenimentelor și a chestiilor adiacente.
Aşa-i că nu orice lucru minor ne schimbă profilul şi probabil că nici nu e prea sănătos să ne schimbăm constant, am ajunge să nu ne mai recunoaştem la un moment dat. Probabil că am fost ambiguă, mă refeream la evenimentele care, inevitabil, îşi pun amprenta asupra noastră şi care uneori nu se petrec în adolescenţă 🙂
Sper că perioada prin care treci să fie benefică şi să nu mai fie nevoie să te re-re-re-adaptezi 🙂